E sotia mea. Pentru unii, asta e o certitudine. Pentru mine, e o mirare de fiecare zi.
E sotia mea. Stiu asta de dimineata, la pranz nu mai sunt chiar asa de sigur, seara ma surprinde s-o gasesc acasa.
E sotia mea? Cateodata o intreb. Nu va spun ce-mi raspunde. Poate de fiecare data altceva. Poate ca tace. Poate ca stie.
Viata in doi e ca o lectie de astronomie fara telescop. E ca prima lectie de astronomie a unui om care crede ca soarele, adica el, e singura stea din univers. O sotie, cand ai noroc, iti arata ca nu e asa. O sotie, un sot, atunci cand aceste cuvinte chiar au sensul adevarat, inseamna sa descoperi ca nu esti singur in univers. Inseamna sa distingi, cu ochiul liber, intre atatea stele, un alt soare. Si, daca mai ai putere si nu lacrimezi si nu-ti vine sa te duci la culcare, sa-i faci un templu in minte. Un templu de emotii si asteptari, in care intri zilnic cu cate o rugaciune noua.
Dormi?
Stiu, am venit tarziu. Din nou.
 |
Sotia mea iubeste somnul. Acolo cauta ceva, poate un telescop cu care sa ma vada asa cum eram cand ne-am cunoscut. Poate o carte de medicina in care sa zareasca, in pacla cuvintelor, adevarata intelegere. Sotia mea pricepe lucruri si asta ma face sa ma simt mic: eu doar le mangai cu vorbe, cateodata izbutite. Ea le desface in bucati si-mi spune: vezi? Vad rar. De obicei inchid ochii si eu. Suntem de 10 ani impreuna. Cartea de biologie imi spune ca mai avem poate 20, 30 pe Pamant. Cartea de statistica imi spune ca asta e durata medie a vreo trei relatii sincere. Alte carti rad, fac giumbuslucuri, arunca ironii in ceea ce m-am obisnuit sa cred ca e perfectiunea: copiii care rad sambata dimineata cand ne trezim cu totii impreuna.
Stiu, cartile vor avea pana la urma dreptate. Au de partea lor natura umana, care nu face salturi. Asa zic filosofii, insurati sau nu. Dupa o vreme, nici noi nu mai putem sa mai sarim peste stereotipuri: ne doare incheietura, avem carcei, avem alta treaba la birou.
Urmărește-ne pe 
