Ioana

Si totusi, Ioana are putere in fiecare zi sa mai faca o suta de salturi, in cursa de una singura pe care o femeie micuta, mai degraba slaba si indeobste bruneta, o face spre lumea mare a stiintei. Ioana a invatat de acasa sa se bucure cand descopera. E adevarat, multe femei sunt in situatia asta. Insa nu ma refer la momentul sublim in care soseste noua colectie Louis Vuitton (cu care de altfel are relatii bune). Ma refer la descoperirea pur si simplu, cea care conteaza, aceea a lui Columb, Paulescu, Newton sau Arhimede. Bucuria de a fi primul care intelege, singurul deocamdata care a aflat, bucuria de a sti ca acel medicament, in acel set de pacienti are acele efecte. Bucuria de a spune apoi, pe tabla alba a ecranului de prezentare, despre ce e vorba cu adevarat. Iar adevarul, pentru ea, e chiar acela al dovezilor, stranse in fiecare zi, cu atentie si migala, cu oboseala si cateodata cu durere de stomac si chiar, din cand in cand, cu lacrimi. Asta e pentru ea fericirea: sa stie, nu sa aiba. Sa inteleaga, nu sa cumpere. Sa scrie, nu sa poarte. Ioana face stiinta. Cu ea ii face bine pe oameni. Nu-i poate face bine pe toti. Unii mor. In zilele acelea, Ioana e trista si eu cred ca-i din cauza mea. In alte zile e fericita ca inca un studiu a iesit bine. Iar eu ma bucur de fericirea asta, la fel ca un fermier care crede ca soarele a iesit din nori doar pentru ca graul lui are nevoie de el. Stau pe langa ea si stiu ca sunt un print consort: medicina e regatul ei, unde carbamazepina i se inclina timorata, potentialele evocate ii dau fiori, descarcarile in focar ii arata, ca un roi de artificii, peisajul din mintea unui bolnav de epilepsie. Stau pe langa ea si ma bucur ca am cunoscut un om adevarat. Ciudata pereche suntem: langa un om al aparentelor si-a facut casa si culcus si copii un om al explicatiilor profunde. Ea poate intelege ce fac eu: eu niciodata n-am sa ajung sa inteleg stiinta ei. Dar nu e doar misterul care te apropie de Ioana: e si vorba de fiecare zi, sunt si cuvintele, alese cu grija, ca medicamentele, si invelite in mierea zambetului ei. Terapie naturista. Cu Ioana e bine sa vorbesti. E atat de bine ca eu nu ma pot opri nici azi, la zece ani dupa ce am inceput o conversatie intr-un salon rece de spital, in care puful de pe obrajii ei si-a facut prima oara loc in gandurile mele. E bine s-o asculti si la fel de bine e sa te lasi ascultat de ea: urechea ei e ca un hamac in care iti poti instala confortabil vorbele si angoasele si mirarile. Are cate ceva, intravenos sau nu, pentru fiecare asteptare de-a ta. Nu stiu daca asta vine dupa mii de ore de ascultat pacienti, necazuri si dureri: nici nu-mi pasa. Te bucuri de privirea ei ca un bolnav care primeste vestea cea buna: nu e scleroza multipla. Nu e accident vascular. Nu e indiferenta. Cateodata, poate, chiar e dragoste. Ioana e facuta sa ne iubeasca, sa ne mangaie, sa ne aline. Dragostea ei e ziua de azi. De mica, Ioana a fost ocupata. Lectii de vioara si pian, apoi lectii de severitate. Asta a format-o sa fie la fel de severa cu ea insasi si sa nu iroseasca nicio clipa: uite, sunt convins ca va citi articolul asta mai repede decat unul din Neurology, revista ei favorita, pe care n-o gasesti la niciun coafor. De-asta o si iubesc pe Ioana. Si de-asta e grea o casnicie cu ea: pentru ca inseamna sa aduci si sa tii laolalta, fara sa ai cabluri sau lipici magic, fara sa ai vreo putere supraomeneasca, doua bucati de stanca, diferite si mari si grele, in vidul absolut, in spatiul fara sfarsit. Cum sa pastrezi lucrurile asa? Psihologii iti arunca un colac de salvare, in oceanul de gesturi banale in care incerci sa inoti, impotriva curentului: incepe cu intelegere. Am inteles vreodata? Am incercat macar? Si nu cumva ce intelegi azi se sfarama, ca biserica lui Manole, maine? De fapt, sa-ti intelegi sotia e aproape la fel de greu cu a pricepe marea uitandu-te la poza unei scoici. Esti prea aproape. Prea implicat. Iar ea nu poate fi suma celulelor ei, adunarea vorbelor, recensamantul gesturilor, catalogul copiiilor si sifonierul rochiilor. Sotia e doar o clipa care trece pe langa tine, chiar si cand ramaneti impreuna pana la capatul vietii. Mihai, baiatul nostru cel mare nu crede in clipele astea: el vrea sa traiasca in viitor. Matei iubeste prezentul, pe care indeobste il pupa. Andreea n-are timp de nici unele. Si, dincolo de asta, ca o statuie de ceara in curs de topire, sunt bratele parintilor. Doua ale mele, scriind acum. Doua ale Ioanei, pe care inca le mai simt cum ma mangaie. Si inca n-am inceput s-o descriu. Si nici nu vreau sa termin. Fotograf Radu Chindris E sotia mea. Pentru unii, asta e o certitudine. Pentru mine, e o mirare de fiecare zi. E sotia mea. Stiu asta de dimineata, la pranz nu mai sunt chiar asa de sigur, seara ma surprinde s-o gasesc acasa. E sotia mea? Cateodata o intreb. Nu va spun ce-mi raspunde. Poate de fiecare data altceva. Poate ca tace. Poate ca stie. Viata in doi e ca o lectie de astronomie fara telescop. E ca prima lectie de astronomie a unui om care crede ca soarele, adica el, e singura stea din univers. O sotie, cand ai noroc, iti arata ca nu e asa. O sotie, un sot, atunci cand aceste cuvinte chiar au sensul adevarat, inseamna sa descoperi ca nu esti singur in univers. Inseamna sa distingi, cu ochiul liber, intre atatea stele, un alt soare. Si, daca mai ai putere si nu lacrimezi si nu-ti vine sa te duci la culcare, sa-i faci un templu in minte. Un templu de emotii si asteptari, in care intri zilnic cu cate o rugaciune noua. Dormi? Stiu, am venit tarziu. Din nou. Sotia mea iubeste somnul. Acolo cauta ceva, poate un telescop cu care sa ma vada asa cum eram cand ne-am cunoscut. Poate o carte de medicina in care sa zareasca, in pacla cuvintelor, adevarata intelegere. Sotia mea pricepe lucruri si asta ma face sa ma simt mic: eu doar le mangai cu vorbe, cateodata izbutite. Ea le desface in bucati si-mi spune: vezi? Vad rar. De obicei inchid ochii si eu. Suntem de 10 ani impreuna. Cartea de biologie imi spune ca mai avem poate 20, 30 pe Pamant. Cartea de statistica imi spune ca asta e durata medie a vreo trei relatii sincere. Alte carti rad, fac giumbuslucuri, arunca ironii in ceea ce m-am obisnuit sa cred ca e perfectiunea: copiii care rad sambata dimineata cand ne trezim cu totii impreuna. Stiu, cartile vor avea pana la urma dreptate. Au de partea lor natura umana, care nu face salturi. Asa zic filosofii, insurati sau nu. Dupa o vreme, nici noi nu mai putem sa mai sarim peste stereotipuri: ne doare incheietura, avem carcei, avem alta treaba la birou.