Interviu cu Parinoush Saniee: Romanul interzis in Iran

Roman interzis de doua ori, Cel care ma asteapta a devenit cea mai vanduta carte a tuturor timpurilor in Iran. Povestea romanului Cel care ma asteapta este una emblematica pentru destinul femeilor din Iran. Evenimentele debuteaza cu putin timp inainte de revolutia iraniana si se concentreaza asupra vietii unei femei obligate sa se descurce singura, cu trei copii, intr-un oras dezbinat de conflicte politice si religioase, aflat intr-o permanenta stare de instabilitate si nesiguranta. Destinul eroinei principale, Masumeh, este de fapt destinul oricarei femei iraniene din generatia nascuta in anii 50. La varsta adolescentei, Masumeh se indragosteste de un tanar, in drumul ei spre scoala. Desi relatia lor este inocenta –abia daca indraznesc sa schimbe citeva priviri – iubirea ii este descoperita, iar ea ajunge sa fie maritata cu forta. Din fericire, se nimereste sa aiba un sot care ii permite sa-si continue studiile si care, spre deosebire de barbatii din propria ei familie, nu incearca sa-i controleze viata pas cu pas. Treptat, Masumeh descopera ca sotul ei are cu totul alte preocupari decat familia si ca idealurile si obiectivele sale politice ii pun viata in pericol, fortand-o sa traiasca intr-o continua stare de ingrijorare si neliniste. Descopera in continuare un interviu cu autoarea Parinoush Saniee, despre puterea femeii din Iranul de astazi.Cate femei din Iran impartasesc destinul lui Masumeh, personajul principal din romanul dumenavoastra Cel care ma asteapta? Putem spune ca ea reprezinta prototipul femeii iraniene din a doua jumatate a secolului XX? Da! Masumeh este un simbol pentru majoritatea femeilor iraniene din generatia nascuta la mijlocul secolului trecut, intr-o perioada in care viata traditionala a suferit mici schimbari. In ciuda prezentei la scoala a multor fete, educatia inca nu era considerata ca importanta pentru ele. Varsta medie de casatorie era pe la 15 ani, asa ca multe dintre ele nu ajungeau sa termine liceul. Casatoriile se incheiau in functie de dorintele si preferintele parintilor si daca la inceput prima cultura traditionala, foarte curand a fost subminata de miscari sociale agresive.Care este povestea cartii Cel care ma asteapta? Cum ati ales sa scrieti despre o tema atat de delicata si periculoasa pentru un autor iranian?Titlul original al cartii este My Shares. Numerosii ani petrecuti ca sef de cercetare in diverse structuri administrative m-au facut saanalizez fiecare evolutie sociala cu ochi critic si sa o tratez ca pe o tema de cercetare. Dintotdeauna mi-a placut sa desfasor o cercetare extinsa asupra rolului femeii in societatea iraniana. Dar mi-am dat seama ca cititorii unor astfel de studii sunt foarte putini si, in plus, nu doream sa imi prezint munca drept un sir statistic, ci sa descriu efectele acestor chestiuni si impactul pe care il generau asupra vietilor concetatenilor mei.Asa am ajuns sa imi pun cercetarea intr-o forma fictionalizata si sa aleg un simbol pentru fiecare factor de schimbare. Eroina mea se numeste Masumeh (care inseamna „inocenta“), fiindca niciuna dintre problemele cu care se confrunta nu este rezultatul actiunilor sau greselilor ei.In realitatea, ea plateste pentru efectele traditiei, culturii, societatii si politicii. Reactiile primite de la cititori mi-au aratat ca statisticile mele erau corecte si reprezentau multe destine reale ale unor persoane care s-au identificat cu personajele atat de mult, incat imi spuneau ca le-au fost reproduse episoade din viata. Cartea a fost interzisa de doua ori la publicare, dar in lupta cu cenzura v-ati bucurat de sprijinul laureatei Nobel Shirin Ebadi. De ce v-au interzis cartea si ce argumente a avut doamna Ebadi in apararea operei dumneavoastra?Dupa cum stiti, publicarea unei carti in Iran nu este si n-a fost vreodata o treaba usoara. Cartea a fost trimisa la Ministerul Culturii si Indrumarii Islamice in timpul conducerii domnului Khatami, cand tara se bucura de o guvernare moderata. Dar chiar si atunci, dupa luni de deliberari, au respins-o. In aceeasi perioada, catorva editori li s-a permis sa publice fara aprobare administrativa diverse carti alese de ei, cu asumarea responsabilitatii pentru eventualele atacuri la adresa sistemului. In acelasi timp, clericii se purtau ca niste judecatori si cereau ca multe carti sa fie retrase de la vanzare. Editorul meu a fost printre cei cativa si, riscandu-si afacerea si banii, a decis sa imi publice cartea, pentru ca i-a placut foarte mult. Controland foarte atent distributia, a reusit sa vanda primul tiraj in doar doua luni, inainte ca vreo autoritate sa realizeze ca romanul fusese publicat. A fost o sansa unica, pentru ca ulterior cartea a fost interzisa la publicare. Asa ca a trebuit sa ne adresam din nou Ministerului Indrumarii pentru aprobarea publicarii si am obtinut-o, dupa cateva luni. In scurt timp au fost vandute 13 tiraje, apoi la conducere a venit dl.Ahmadinejad si autoritatile au inceput sa reevalueze aprobarile de publicare date in ultimii ani si au interzis din nou anumite titluri, printre care si acesta. In interesul afacerii sale, editorul meu a decis sa nu conteste aceasta masura, dar eu m-am alaturat unui grup de autori si editori care contestau lista cartilor interzise retroactiv si am deschis un proces. Doamna Ebadi a fost de acord sa ne reprezinte si a convocat o conferinta de presa pentru a enumera legile care fusesera incalcate, iar eu am citit o piesa satirica la adresa actiunilor ministerului. A doua zi presa vuia, iar editorul meu a primit un telefon prin care era anuntat ca i se acorda permisiunea sa publice cartea, cu singura conditie ca noi sa retragem procesul. Doamna Ebadi ne-a recomandat sa acceptam oferta, pentru ca parea singura cale de a restaura drepturile noastre incalcate. Pana la urma, noi nu doream decat restaurarea situatiei anterioare, nu sa facem scene si sa lansam sloganuri. Asa ca s-a tiparit al paisprezecelea tiraj, de trei ori mai mare decat in mod obisnuit.Apoi mi-au interzis a doua carte, cand ajunsese la a patra editie.De atunci nu am mai avut conflicte cu autoritatile, iar astazi prima mea carte asteapta cea de-a 24-a editie, iar cea de-a doua a ajuns la a zecea editie. Ce e mai interesant abia acum vine: la cateva luni dupa acea conferinta de presa am primit instiintarea ca grupul nostru de protestatari a fost condamnat de o instanta, fara ca noi, avocatii nostri sau Ministerul Indrumarii sa apara in fata judecatorilor.Masumeh se lupta pentru fiecare dorinta importanta din viata ei: sa invete, sa fie educata, sa citeasca, sa isi aleaga partenerul de viata, sa iubeasca, sa aiba o familie...Fiecare capitol al cartii decodeaza inca o lupta pentru inca o dorinta. Personajul e complex. A avut vreun model real?Cred ca asta m-a atras si pe mine la femeile din generatia ei. Femei capabile, care in ciuda inteligentei, a talentului, nu au avut parte de educatie.Indragostirea a fost cel mai mare pacat care a discreditat-o si a adus rusine asupra familiei. Casatoria trebuia facuta conform traditiei, aranjata de parinti, cu un barbat pe care nu il dorea. Cu toate acestea, pe vremuri erau mult mai putine divorturi decat astazi. Au trait perioade dificile, copiii le erau mici in timpul revolutiei, dornici sa traiasca mai bine, dar se confruntau cu pericolul inrolarii fortate. Nu aveau alta sansa decat sa paraseasca ilegal tara ori sa accepte inrolarea. Procentul familiilor care isi ascundeau copiii pentru a-i feri de inrolare era atat de mic incat era nesemnificativ din puncxt de vedere statistic. Daca vreunul dintre membrii familiei avea tendinte disidente, capul familiei isi pierdea slujba. Daca prizonierii politicii nu reveneau la calea cea buna dupa prima incarcerare, erau rearestati si executati. Copiii acestor familii intrau la universitate dar erau urmariti si controlati, ori nu intrau deloc, fiind declarati necorespunzatori, daca nu raspundeau cerintelor conducerii. Inspecial aceste conditii au ranit femeile iraniene mai mult decat orice altceva.Au suportat toate aceste suferinte si numele niciuneia nu a fost pana acum onorat public.Cel care ma asteapta este un roman despre eroi, revolutie, idealuri politice si sacrificiu. Istoria dumneavoastra personala este parte a acestei carti?Politica este o parte a vietii in orice tara din lumea a trei. Orice schimbare in acest domeniu influenteaza vietile oamenilor.Chiar si acum, ceea ce avem voie sau suntem fortate sa purtam se poate schimba odata cu alegerea nooului presedinte!Am crescut intr-o familie foarte educata, care iubea literatura si poezia. La cina vorbeam intotdeauna despre politica. Cred ca am invatat primele cuvinte din sloganuri scrise pe pereti de activisti. Eram foarte tanara cand am aflat ca suntem nationalisti si acasa erau discutii aprinse pe tema aceasta. Una dintre primele mele amintiri este o zi fierbinte de vara in care mergeam de mana cu tatal meu si pe langa noi a trecut un camion plin cu oameni care strigau diverse lozinci. N-am sa uit niciodata sentimentul pe care l-am avut cand o lacrima de-a tatei mi-a cazut pe mana. Viata la universitate era si ea plina de discutii politice amanuntite. Mi-am dat seama ca sunt mai multe grupuri, le-am studiat pe toate, dar nu m-am alaturat niciunei tabere. Cartea contine multe scene intense, solicitante din punct de vedere emotional. V-a fost greu sa o scrieti?Am talentul de a-i portretiza pe altii si de a intelege cu ce probleme se confrunta, aproape la aceeasi intensitate. Nu sunt sigura daca asta e o slabiciune sau o calitate! E unul dintre motivele care m-au impiedicat sa continui studiile de psihologie si consiliere, chiar daca am indeplinit tot felul de sarcini dificile de-a lungul carierei. Viata mea nu are nimic in comun cu a lui Masumeh, dar in timp ce scriam cartea mi se intampla sa izbucnesc in lacrimi imaginandu-mi suferintele si durerile ei. Poate si pentru ca in viata profesionala am intalnit destule cazuri asemanatoare cu al ei. Aceasta carte v-a schimbat viata?La mine in tara nu, caci mai scrisesem si inainte. Multe dintre cercetarile mele au fost publicate si inca mai exista prin bibliotecile diverselor institutii. Poate ca m-a facut cunoscuta in lumea scriitorilor si in cercurile literare. M-a facut sa ma simt diferit si asta a fost o realizare. Iar simpatia primita din exterior este dovada ca oamenii pot fi uniti de sentimente pozitive, in ciuda credintelor si convingerilor politice, si m-a umplut de bucurie. Care este conditia femeii in Iranul de azi? Ati schimba ceva?Femeile din Iranul de azi au aceeasi rezilienta precum cea descrisa in carte, cu deosebirea ca acum s-au unit pentru a-si recupera drepturile incalcate. Fac eforturi tacute, discrete, dar rezultatele se vor vedea in viitor, caci eu cred ca viitorul va fi arena femeilor.