Cate femei din Iran impartasesc destinul lui Masumeh, personajul principal din romanul dumenavoastra Cel care ma asteapta? Putem spune ca ea reprezinta prototipul femeii iraniene din a doua jumatate a secolului XX?
Da! Masumeh este un simbol pentru majoritatea femeilor iraniene din generatia nascuta la mijlocul secolului trecut, intr-o perioada in care viata traditionala a suferit mici schimbari. In ciuda prezentei la scoala a multor fete, educatia inca nu era considerata ca importanta pentru ele. Varsta medie de casatorie era pe la 15 ani, asa ca multe dintre ele nu ajungeau sa termine liceul. Casatoriile se incheiau in functie de dorintele si preferintele parintilor si daca la inceput prima cultura traditionala, foarte curand a fost subminata de miscari sociale agresive.
Care este povestea cartii Cel care ma asteapta? Cum ati ales sa scrieti despre o tema atat de delicata si periculoasa pentru un autor iranian?
Titlul original al cartii este My Shares. Numerosii ani petrecuti ca sef de cercetare in diverse structuri administrative m-au facut saanalizez fiecare evolutie sociala cu ochi critic si sa o tratez ca pe o tema de cercetare. Dintotdeauna mi-a placut sa desfasor o cercetare extinsa asupra rolului femeii in societatea iraniana. Dar mi-am dat seama ca cititorii unor astfel de studii sunt foarte putini si, in plus, nu doream sa imi prezint munca drept un sir statistic, ci sa descriu efectele acestor chestiuni si impactul pe care il generau asupra vietilor concetatenilor mei.
Asa am ajuns sa imi pun cercetarea intr-o forma fictionalizata si sa aleg un simbol pentru fiecare factor de schimbare. Eroina mea se numeste Masumeh (care inseamna „inocenta), fiindca niciuna dintre problemele cu care se confrunta nu este rezultatul actiunilor sau greselilor ei.In realitatea, ea plateste pentru efectele traditiei, culturii, societatii si politicii.
Reactiile primite de la cititori mi-au aratat ca statisticile mele erau corecte si reprezentau multe destine reale ale unor persoane care s-au identificat cu personajele atat de mult, incat imi spuneau ca le-au fost reproduse episoade din viata.
Cartea a fost interzisa de doua ori la publicare, dar in lupta cu cenzura v-ati bucurat de sprijinul laureatei Nobel Shirin Ebadi. De ce v-au interzis cartea si ce argumente a avut doamna Ebadi in apararea operei dumneavoastra?
Dupa cum stiti, publicarea unei carti in Iran nu este si n-a fost vreodata o treaba usoara. Cartea a fost trimisa la Ministerul Culturii si Indrumarii Islamice in timpul conducerii domnului Khatami, cand tara se bucura de o guvernare moderata. Dar chiar si atunci, dupa luni de deliberari, au respins-o. In aceeasi perioada, catorva editori li s-a permis sa publice fara aprobare administrativa diverse carti alese de ei, cu asumarea responsabilitatii pentru eventualele atacuri la adresa sistemului. In acelasi timp, clericii se purtau ca niste judecatori si cereau ca multe carti sa fie retrase de la vanzare. Editorul meu a fost printre cei cativa si, riscandu-si afacerea si banii, a decis sa imi publice cartea, pentru ca i-a placut foarte mult. Controland foarte atent distributia, a reusit sa vanda primul tiraj in doar doua luni, inainte ca vreo autoritate sa realizeze ca romanul fusese publicat.
A fost o sansa unica, pentru ca ulterior cartea a fost interzisa la publicare.
Asa ca a trebuit sa ne adresam din nou Ministerului Indrumarii pentru aprobarea publicarii si am obtinut-o, dupa cateva luni. In scurt timp au fost vandute 13 tiraje, apoi la conducere a venit dl.Ahmadinejad si autoritatile au inceput sa reevalueze aprobarile de publicare date in ultimii ani si au interzis din nou anumite titluri, printre care si acesta. In interesul afacerii sale, editorul meu a decis sa nu conteste aceasta masura, dar eu m-am alaturat unui grup de autori si editori care contestau lista cartilor interzise retroactiv si am deschis un proces. Doamna Ebadi a fost de acord sa ne reprezinte si a convocat o conferinta de presa pentru a enumera legile care fusesera incalcate, iar eu am citit o piesa satirica la adresa actiunilor ministerului. A doua zi presa vuia, iar editorul meu a primit un telefon prin care era anuntat ca i se acorda permisiunea sa publice cartea, cu singura conditie ca noi sa retragem procesul. Doamna Ebadi ne-a recomandat sa acceptam oferta, pentru ca parea singura cale de a restaura drepturile noastre incalcate. Pana la urma, noi nu doream decat restaurarea situatiei anterioare, nu sa facem scene si sa lansam sloganuri. Asa ca s-a tiparit al paisprezecelea tiraj, de trei ori mai mare decat in mod obisnuit.Apoi mi-au interzis a doua carte, cand ajunsese la a patra editie.De atunci nu am mai avut conflicte cu autoritatile, iar astazi prima mea carte asteapta cea de-a 24-a editie, iar cea de-a doua a ajuns la a zecea editie.
Ce e mai interesant abia acum vine: la cateva luni dupa acea conferinta de presa am primit instiintarea ca grupul nostru de protestatari a fost condamnat de o instanta, fara ca noi, avocatii nostri sau Ministerul Indrumarii sa apara in fata judecatorilor.
Urmărește-ne pe 
