A moștenit talentul de la tatăl lui, regretatul actor Ștefan Bănică, și nu a conceput ideea de a nu îmbrățișa aceeași carieră. Deși multă lume ar putea crede că acest fapt l-a ajutat, adevărul este că s-a lovit de multe piedici. Ștefan Bănică ne-a povestit despre începuturile lui în teatru și film, despre faptul că ambii copii sunt atrași de zona în care el activează, dar și despre modul în care soția lui, Lavinia, l-a anunțat că va fi pentru a treia oară tată.
Actoria presupun că a fost o alegere firească. Te-ai consultat cu tatăl tău, cum l-ai anunțat și cum a reacționat când a aflat că vrei să îi calci pe urme?
Tatăl meu nu a fost foarte încântat de propunerea mea, pentru că, la vremea respectivă, nu-i demonstrasem nimic, în sensul că m-ar fi interesat cu adevărat această profesie, care nu e deloc ușoară și, evident, se gândea și la povara numelui, pe care trebuia s-o duc în spate. Mi-a spus că această profesie îmi va ocupa tot timpul, și pentru asta trebuie să fiu dedicat și conștient de sacrificiile pe care le voi face în viața mea personală. Asta în cazul în care voiam să fiu un actor de primă linie. Sfaturi pe care le-am respectat și le respect și acum, pentru că așa am simțit. După 35 de ani de când fac această meserie, gândesc la fel.
Apropo, cu cine te-ai pregătit pentru admiterea la facultate? Ai avut emoții la examen?
Cu un mare actor și un mare profesor, pe numele său Petrică Gheorghiu, care a știut, la vârsta de 17 ani și câteva luni, cât aveam atunci când am dat examen la Institutul de Teatru, să mă pună în valoare cu un repertoriu care se potrivea cu adolescentul de atunci, un lucru extrem de important ca să fii credibil. Am avut mari emoții la admitere. Prima probă, eliminatorie, era de poezie, iar eu mă pregătisem cu două sau trei poezii și, când comisia, din care făcea parte și Olga Tudorache (Dumnezeu s-o ierte!), m-a oprit după prima poezie, mi-a stat inima în loc și am crezut că am picat. De fapt, nu mi-am imaginat că oamenii s-au lămurit după prima poezie, că nu a mai fost nevoie să mai spun alta și m-au trecut. Era primul meu examen important, după treapta a doua de liceu și bacalaureat. Eram 200 de candidați pe un loc, iar majoritatea candidaților mai dăduse de câteva ori examen la institut.
Întâi ai debutat în teatru sau în film? Ce rol ai avut? Povestește-ne cum a fost la primul casting, cum ai reușit să îți controlezi emoțiile.
Am debutat într-un serial TV, care s-a numit „Eroii nu au vârstă, în regia lui Mihai Constantinescu și Dan Mironescu, în 1984. Inițial, am fost ales de regizorul Mihai Constantinescu, care m-a văzut într-o vacanță la Cumpătu, fără să știe că sunt băiatul lui Ștefan Bănică, culmea, fiind amic bun cu taică-miu, și mi-a spus că am față de film. Doar că debutul a fost undeva în planul trei al cadrului, pe o plută, mai bine zis interpretam un fel de „umbră, care putea fi oricine. Bașca, după terminarea filmării, m-au și uitat pe pluta aia, în mijlocul lacului. Personajul principal al scenariului, scris de Francisc Munteanu, era un puști gen Pistruiatu, care, după două săptămâni de filmări, s-a îmbolnăvit de hepatită, și atunci s-a dat un casting pentru a fi ales alt actor, unde am fost și eu chemat. Și, uite-așa, m-am trezit, din „umbra de pe plută, în rolul principal, jucând alături de Gheorghe Dinică, Aurel Giurumia, Nicu Constantin, Constantin Diplan și o grămadă din actorii importanți de film din România. Asta a fost șansa mea. Nu mai țin minte nimic din castingul pe care l-am dat atunci.
Faptul că ești fiul regretatului maestru Ștefan Bănică te-a ajutat în carieră sau dimpotrivă, ai avut parte de impedimente?
Nu prea m-a ajutat. Mai ales că eram pus sub o lupă permanentă, ca și ceilalți copii de actori la vremea aceea, care încercau să facă aceeași meserie ca părinții lor. Și îmi amintesc că, pentru aprobarea distribuției la filmul „Liceenii de către comisia de cenzură pentru cinematografie, așa cum era pe atunci, regizorul Nicolae Corjos m-a trecut pe listă cu numele Ștefan Bunicu, ca să nu atrag atenția. Tot Nicolae Corjos este cel care mi-a scris numele pe ecran pentru prima oară Ștefan Bănică Junior.
Ștefan Bănică, declarații despre copiii săi
Fiul tău, Radu Ștefan, îți calcă pe urme și e atras de actorie. Când și cum ai aflat despre această pasiune a lui? Te așteptai la acest lucru? Este în plan să jucați împreună într-un spectacol de teatru?
Este atras de actorie, într-adevăr, îmi doresc să descopăr la el că această profesie este o pasiune, și nu o iubire trecătoare. Și, de ce nu?, dacă ni se ivește ocazia, o să jucăm împreună. Am fost cu el de la bun început, l-am înscris la un curs de teatru nu pentru a fi actor neapărat, ci pentru a se descoperi pe el însuși și pentru a câștiga încredere în propriile lui forțe. Am făcut, însă, un videoclip împreună, pentru cântecul „Până la cer, de pe albumul meu „Picat din Lună, proaspăt premiat cu Discul de Aur, lucru care mă bucură în contextul actual, când vânzarea discurilor fizice a scăzut vertiginos. Povestea clipului este inspirată dintr-o întâmplare pe care am trăit-o în adolescență, iar fiul meu era cel mai potrivit să mă „joace pe mine exact la vârsta mea de atunci, care corespunde cu a lui de acum. E emoționant pentru noi și mă bucur că am filmat acest videoclip împreună. El apare în clip împreună cu o colegă de-a lui, de la clasa de actorie, Ioana Panainte, o fată foarte talentată. Videoclipul „Până la cer a fost lansat și poate fi urmărit pe YouTube.
Fiica ta, Violeta, de ce domenii este atrasă? Cum ești ca tată de fată?
Violeta citește foarte mult, este una dintre cele mai bune eleve din școala ei, îi place să cânte, să danseze și îmi dă senzația că, orice va alege să facă în viață, va reuși. Sunt foarte fericit că sunt și tată de fată. Iar dorințele i se îndeplinesc… dar nu tot timpul, tocmai ca să învețe că nu i se cuvine totul, că trebuie să merite și să respecte ceea ce părinții fac pentru ea. Așa cred că e normal.
De-a lungul carierei, ai compus trei piese de suflet: câte una dedicată părinților și una dedicată Violetei. În cât timp le-ai scris? A fost vorba despre inspirație nocturnă? Unde erai?
Sunt piese care au venit pur și simplu, texte care au curs, ca și cum mi le-ar fi dictat cineva de sus. Cântecele dedicate mamei și fiicei mele le-am compus acasă, așa s-a nimerit și, din câte îmi aduc aminte, a fost o inspirație „diurnă.
Ai în plan o piesă pe care i-o vei dedica celui de-al treilea copil?
Nu am avut în plan nici piesele pentru mama, tata sau Violeta, ele au apărut atunci când am simțit nevoia să scriu. Ai împărtășit fericita veste pe scenă, cu publicul, în decembrie anul trecut.
Tu cum ai aflat că vei fi din nou tată… de fetiță sau de băiat?
Am aflat că voi fi tată… la telefon! Fetiță sau băiat, nu contează, un copil sănătos să fie!
Întregul interviu îl puteți citi în numărul de martie al revistei VIVA!.
VIVA! de martie
Foto: PR
Urmărește-ne pe 
