[INTERVIU] Nadine, o mamă împotriva sistemului

Timp de 6 ani, Nadine a preferat să fie o anonimă în America. Întoarsă acasă, şi-a petrecut încă trei ani crescându-şi fiul în linişte, până când fenomenul câinilor vagabonzi a scos-o în stradă. Ne-a povestit despre toate acestea cu francheţea lipsită de cochetării a omului care nu (mai) dă doi bani pe celebritate.

„Vi se pare normal ca oamenii să scuipe pe stradă?, ne întreabă Nadine între două cadre. „Din păcate, am ajuns să nu ne mai mirăm, răspundem noi. „Dar trebuie să ne mirăm, eu vreau să ne mirăm, protestează ea, încercând în acelaşi timp să-l convingă pe Noah, fiul ei de 3 ani, care-şi depăşise ora de somn, să pozeze pentru noi. La începutul interviului şi-a cerut scuze anticipat pentru eventualele telefoane, urma să aibă o şedinţă la Primărie. Slăbise patru kilograme în ultima săptămână, de când organizase protestul faţă de problema câinilor vagabonzi. „Nadine parcă era cu muzica, îţi vei spune. Încă este, urmează să lanseze un album, dar nu va renunţa la visul de a trăi într-o Românie aşa cum a văzut în SUA că se poate. La urma urmei, a mai luat o dată totul de la zero.

Observai că există probleme aici şi înainte să pleci în America?

Până să stau 7 ani în afara ţării nu aveam habar. Eram un pitbull şi o victimă în acelaşi timp, ca fiecare român. Când e vorba să îmi apăr teritoriul, sunt pitbull, dar când e vorba să ies în afara teritoriului meu, sunt un căţeluş. Eu am făcut 6 ani de voluntariat în America: la adăposturile de urgenţă pentru femei, la penitenciare, la curăţat de parcuri, în şcoli. Mă duceam la cursuri de actorie zilnic, aveam sâmbăta şi duminica liber şi în funcţie de audiţii, restul timpului era pentru voluntariat – care începea la 5 dimineaţa. De aceea, nu am dezvoltat relaţii de prietenie, eram considerată asocială, pentru că nu aveam timp.

Ţi se pare că vedetele noastre se implică suficient pe plan social?

E dezamăgitor, dar nu. Ai o Mihaela Rădulescu, o Andreea Marin, care sunt modele reale. Ele sunt exemple de femei divorţate care îşi văd de familie cu demnitate, de discurs, de conduită şi, mai mult decât orice, de implicare în viaţa socială, cu toate riscurile. Şi ele au fost blamate, îmbrâncite de cei care au preferat să stea deoparte.

Tu cum ai suferit de pe urma protestului? Presupun că ai ceva duşmani.

Am foarte mulţi duşmani acum, pentru că s-a înţeles greşit mesajul meu. Eu am făcut voluntariat în România la adăposturile pentru câini, am şi adoptat câine de pe stradă. Cunosc fenomenul, ador câinii şi văd zilnic animale călcate de maşină, tocmai de aceea am zis că aşa nu se mai poate. Nici pentru oameni, nici pentru animale, şi ele au nevoie de siguranţa şi calitatea vieţii. Nu eşti iubi­tor de câine dacă îi duci macaroane între tomberoane în fiecare zi. Aia nu înseamnă că iubeşti câinii, ci că nu ţi-ai asumat până la capăt acei câini. Deci nu ai dreptul să urli dacă cineva vrea să îi ia de acolo şi să facă orice cu ei. Câinii sunt, în general, sub roţile maşinilor, eu vreau să aibă posibilitatea reală de a fi adoptaţi, de a sta într-un adăpost. Ţelul meu numărul unu e ca aceşti câini să nu fie pe străzi, în al doilea rând, să stea în adaposturi unde să poată fi îngrijiţi şi hrăniţi şi, în al treilea rând, să aibă parte de un program de adopţie.