Ei, cam asa m-am simtit eu la intalnirea cu Venera Arapu. O intalnire pe fuga, in care amandoi am indesat dumicatii in gura cu mare viteza, ca nu cumva sa vina cineva sa ne intrebe daca n-avem treaba in alta parte. Am mancat la ea, la Market 8, in zona veche si centrala a Bucurestiului. Am plecat cu sentimentul ca inca mai mestec. Si cu o mirare: oare de ce s-a intalnit cu mine?
Nu ca sa-mi spuna ceva. Va zic de la inceput: nu stiam cine e Venera Arapu. Stiu ca intr-o rochie facuta de ea m-a cucerit sotia mea, acum mai multi ani, cand eram burlac si deci liber si deci… Oricum, nu va intereseaza nostalgiile mele, ci Venera. Va jur c-am fost in aceeasi situatie. Si pe mine m-a interesat tot ea. Dar am plecat la fel ca spectatorul venit la o corrida cu chef de sange si care e servit cu o scena in care taurul si toreadorul se imbratiseaza plangand.
De ce, Venera? De ce n-ai avut incredere in mine?
Ok, stiu de ce. Pentru ca sunt jurnalist, iar jurnalistii fac doua lucruri cu sinceritatile voastre. Le vand sau le dau foc. Le dau cui plateste mai mult sau scapa de ele, ca sunt plicticoase si nu le citeste nimeni. Nu exista cale de mijloc, intelegere umana, inima, plaman sau splina. Jurnalistul e un robot care taie in felii mici dramele celebritatilor, sa ajunga la toata lumea. Si sa se vada prin ele, ca prin geamul Andreei. Ca prin fusta Mariei. Ca prin mintea Adrianei. Adaugati ce nume de familie va place…
Ei bine, asta m-a crezut Venera. A crezut ca sunt la fel ca si ceilalti (ah, ma omor dupa cliseul asta!). A crezut ca umblu s-o prind si s-o pun in insectar, cand tot ce voiam era s-o privesc o clipa si sa-i dau drumul sa plece mai departe. Ca o caprioara, m-a vazut cu pusca si-a crezut ca sunt vanator, cand eu eram doar padurarul…
Dar destul cu poezia. M-am ales totusi cu ceva dupa intalnirea asta: cu misterul. E si el o marfa, buna de export, ceea ce explica sufletul impartit, romano-francez, al Venerei. Gasesti in ea misterul fetei din liceu de care nu te-ai putut apropia pentru ca avea o fusta prea ciudata, nu era niciodata libera sa iasa dupa 9 seara, nu vorbea despre nimicuri, nu se uita la baieti decat cu coada ochiului – iar ochiul era inchis. Asta era, imi inchipui eu, Venera anului 1985, cand si eu si ea am trait maximul de adolescenta pe centimetrul patrat de piele de gaina, fenomen provocat, cum se stie, de fiorii primei iubiri, bla, bla. Numai ca, in cazul ei, fenomenul s-a consumat acasa, unde o tineau parintii, in vreme ce noi, astialalti, l-am experimentat in parc, pe scari, in spatele blocului, ma rog, intelegeti ideea.
Venera e fata pe care ai iubit-o in secret, insa pe care n-ai pus mana niciodata. Si n-ai pus pentru ca n-ai stiut sa taci la timp: sunt sigur ca au cucerit-o barbatii care mananca penumbra la pranz si intuneric la cina. Cei puternici in mod discret. Trezorierul, nu regele. Secretarul, nu prim-ministrul. Designerul de la Ferrari, nu Schumacher.
Pentru Venera, primul barbat a fost foarte multa vreme singurul, lucru care, cumva se vede inca. Pare organizata in jurul unei singure relatii. E ca un telefon care stie sa sune la un singur numar. Ca o sticla care curge intr-un singur pahar. Si care, cand paharul se sparge, ramane asa. Sau mi s-a parut? Cer iertare revistelor de scandal care ar putea sa dea cu poze relevante peste deductiile mele vaporoase.
Urmărește-ne pe 
