In prima ora am stat si m-am uitat la ea: o stiu de atunci? Din ce almanah? De pe ce ambalaj de ciorapi?
Din ce orizont tulburat de pubertate al anilor ‘80, adolescenta mea si-a ei? Sa fie ea aceea care ilustra poeziile lui Lucian Avramescu in Scanteia Tineretului? Sau era pe coperta patru a Almanahului Turistic, intinsa gratios pe-o stanca la Cap Aurora, sub inscriptia „Unitatile Turistice ale Cooperatiei va asteapta pentru o vacanta de neuitat pe litoralul Marii Negre!?
Nu mai stiu. Ea stie, dar n-am intrat in amanunte. N-aveam de ce: amanuntele nu te intereseaza la Romanita. Nu e facuta din ele, dupa cum aurul nu e facut din atomi. Si, chiar daca asa ar fi, ce rost are sa iei un microscop sa te uiti si sa te verifici? Nu strici toata magia? Ba da. Am mancat cu Romanita, mai mult eu.
Ea e subtire, vrea sa ramana asa pentru ca stie ce asteapta lumea de la ea. Lumea vrea sa se uite la Romanita, nu neaparat sa discute cu ea. Sa se uite lung, sa se uite de aproape. De aproape se observa cateva lucruri: a facut scoala de gesturi. Poate chiar a intemeiat-o. Degetele i se misca usor pe instrumentele de tortura a corpului uman pe care le gasesti in orice restaurant: furculita, cutit, alt cutit. In alta epoca din viata mea as fi gasit chestia asta sexy. Asa, insurat si cu rubrica la revista, nu pot sa spun decat ca e precisa.
Romanita stie exact ce vrea. Vrea ca Adrian sa nu se simta prost ca ea are bani si el doar o meserie. Mi-a povestit cum s-a chinuit sa-l faca sa inteleaga chestia asta. Pentru ca ea a venit in relatie cu un nume si un cont, iar el cu o meserie si o uniforma. Apropo, ii plac uniformele si-l place pe Adrian pentru ca si el are una, si-n plus, e capabil sa duca un avion mare-mare, cu multi pasageri in el. E o treaba sexy, vezi in ochii ei. Mi-a povestit doar de ultimul barbat din viata ei, adica de actualul.
Restul raman infasurati in drapel, in perdele, pititi prin cotloane, dati in vileag in reviste, niciodata in privirea ei. Romanita e un zid. In spatele lui e o casa cu doua vederi: la mare si la munte. In ochii ei si-n decolteu. Nu stii cu care sa incepi. Nu stii unde sa te opresti.
E ca si cum ai merge pe sarma in fiecare zi la serviciu si-ar mai fi si inghesuiala. Oare am fost suficient de indiferent la bluza ei? Oare mi-am umezit buzele doar cand era cazul, cand era normal s-o fac? I-am parut un pustan sau un matur relaxat, stapan pe el si pe carnetul de cecuri?
Uite, la lucrurile astea te gandesti cand stai in fata cu o femeie ca Romanita. Te gandesti la ce naiba crede ea despre tine. Trebuie sa stii asta, e vital: daca Romanitei ii place de tine, pe celelalte chiar le dai pe spate! Si da, e valabil si pentru Irinel, care era un cu totul alt om cand ei doi erau impreuna, iar blugii nu se purtau cu strasuri si broderii.
Nu stiu cu ce parfum isi da, insa pentru mine Romanita are aroma celor mai frumoase vremuri din viata mea. E o tanara cu ceva istorie – vedeti ca incerc un compliment aici, din aceeasi spaima ca n-o sa-i plac! O istorie de care vorbesc deja cartile, si nu e vorba de cele de moda. Povestea ei si adolescenta mea sunt acelasi peisaj, numai ca vazut din doua locuri diferite: de o parte si de alta a vitrinei de la Casa de Moda Venus.
Urmărește-ne pe 
