[INTERVIU] Ciprian Marica, cel mai dorit atacant

Vrând-nevrând, Ciprian Marica este obişnuit cu termenul „bombă, întrucât aproape orice ştire despre el include şi respectivul cuvânt, folosit cu diverse sensuri. Acesta este paradoxul vieţii sale, deşi este discret, atent la ceea ce declară, după cum mi-am dat seama ascultându-l, senza-ţionalul se ţine scai de el. Lumea ştie să spună numărul iubitelor pe care le-a avut chiar mai repede decât pe cel al golurilor date, iar intrigile din fotbal nu îl ocolesc, chiar de nu e implicat direct.

Ai avut o perioadă intensă, printre altele ai suferit o intervenţie chirurgicală pe viu, la meciul România-Slovacia. A fost atât de dramatic pe cât lasă de înţeles imaginile?

Nu, nu a fost atât de dramatic. A fost o lovitură dură în bărbie, dar asta este, se întâmplă mereu în sport. M-am ales cu câteva copci şi cam atât.

De fapt, durerile fizice sunt inerente carierei de fotbalist. Pe o scară de la 1 la 10, care e nivelul tău de rezis­tenţă la durere?

Suntem antrenaţi să suportăm durerea. De asta se şi spune despre noi că sun­tem cei mai buni candidaţi la peritonită: pentru că ignorăm durerile şi ajungem în ultimul moment la doctor. Pe o scară de la 1 la 10, rezistenţa mea la durere poate lua oricând nota maximă.

Apropo de dureri, dar de alt tip, ai înfiinţat Fundaţia Ciprian Marica, pornind de la dorinţa de a susţine co­piii din medii defavorizate. În ce constă concret activitatea fundaţiei?

Suntem în căutarea şi antrenarea per­formanţei. Ne dorim o educaţie spor­tivă de calitate a copiilor şi tinerilor. Sunt copii pentru care ora de sport nu mai există sau nu mai contează şi sunt sigur că acolo undeva sunt tineri cu po­tenţial şi copii care vor să devină cam­pioni! Performanţă şi educaţie, asta vizăm. Sigur că vom dezvolta şi progra­me sociale, însă în primul rând perfor­manţa este cea care ne interesează.

Câţi dintre copiii care ajung aici îşi doresc să devină fotbalişti, influenţaţi fiind de faptul că fundaţia îţi poartă numele?

(Râde) Toţi băieţii, dacă au o minge la picior, ştiu să se joace cu ea. Ideea este să-i faci să dorească să revină pe teren sau să urmeze o carieră sportivă. Nu ştiu, aşadar, câţi, dar ştiu că există potenţial.

Eşti implicat activ în proiectele  fundaţiei, ajungi să-i cunoşti perso­nal pe cei care au nevoie de ajutor?

Sigur că sunt implicat activ. Pe unii îi cunosc, pe alţii, nu. Am ajutat uneori şi fără să-l cunosc personal pe cel care avea nevoie. Sunt mai mult plecat…

Ai avut o copilărie fericită, nu ţi-a lipsit nimic. Cum ai ajuns să empati­zezi cu o situaţie prin care tu nu ai trecut niciodată?

Tocmai pentru că am avut totul, înţeleg cum e să nu ai nimic. Mi-a dat Dumnezeu noroc şi fericire. Cum să nu vreau să dăruiesc din ele? Şi dacă am posibilitatea, de ce să nu o fac? Banii cheltuiţi aiurea nu aduc nimic înapoi: nici satisfacţie, nici bucurie reală, de lungă durată… Aşa că într-un fel sunt egoist, dar egoismul acesta se traduce în bucurie pentru ceilalţi. (zâmbeşte) Eu m-am oprit din urmărirea fericirii, mă mulţumesc cu ce am şi sunt fericit aşa.

În general, fotbaliştii devin părinţi până la 30 de ani. De ce nu eşti tată? Nu ai găsit încă femeia potrivită sau nu a venit momentul potrivit?

Mi se pune des întrebarea asta… Mai am timp, nu mă grăbesc. E un moment pentru toate…

 Citeste continuarea in pagina urmatoare

Urmărește-ne pe Google News