Am copilarit pe aceleasi strazi cu Amalia Nastase, la ceva distanta in timp, cu rezultate diferite. Ea e puternica, eu sunt slab. Ea zambeste, eu sunt cam trist. Ea stie ce vrea, eu habar n-am.
Cum e posibil asa ceva? Sa ne spuna psihologii. Eu va pot spune ca Rahova, unde s-a intamplat fenomenul copilariei noastre, e un teritoriu al nervilor tari: strazile acelea te coboara in cele mai adanci dureri omenesti si tot ele te urca pana in inalta societate. Depinde doar de tine: locul iti da tot ce trebuie sa reusesti in viata sau s-o dai de gard. Iti da street wisdom, adica stiinta de a intelege strada si oamenii dincolo de politeturi si smecherii. Oamenii, asa cum sunt ei, desfacuti de stratul subtire cu care civilizatia i-a vopsit. Amalia face PR cu aceste cunostinte empirice. Putea tot asa de bine sa faca kung-fu. Dar probabil ca ar fi fost un pic mai usor…
N-am intrebat-o pe Amalia de Ilie Nastase si s-a bucurat. Si asta pentru ca femeia a evoluat dincolo de numele ei, a pasit dincolo de usile deschise de el, a ajuns sa raspunda la telefon cu numele ei si el sa insemne ceva dincolo de rachetele de tenis… Tocmai asta te invata copilaria in acel cartier si parintii precauti: sa fii pe picioarele tale, indiferent de cat de frumoase sunt.
 |
Inainte s-o cunosc, n-o placeam. Imi parea distanta si oarecum constienta de norocul ei. Acum mi se pare exact invers: e o femeie care se sperie mai degraba de ideea de a te baza pe noroc. Amalia organizeaza lucruri in jurul ei, nu asteapta sa se intample. Copiii n-au o mie de jucarii si nici nu spun parintilor ce sa faca, cum am ajuns sa ne asteptam (da, vorbesc din experienta!). Iar relatiile lui Ilie au fost puse la treaba, nu lasate sa zaca in albumul foto. Despre asta e vorba la o sotie de celebritate: despre stiinta de a nu rata ocazii.
Urmărește-ne pe 
