În marea de vești despre medici care și-au dat demisia de teama noului coronavirus, curajul și puterea de muncă a celor rămași să lupte în linia întâi fac diferența. Emilian Ioan Imbri, managerul de la 'Victor Babeș', ne-a spus poveștile incredibile ale doctorilor din spitalul său, care nu și-au pus nici măcar o clipă problema demisiei ci, din contră, și-au riscat cu bună știință sănătatea și chiar viața pentru a salva România.
Ca manager de spital, care a fost cel mai greu moment prin care ați trecut de la declanșarea pandemiei și până acum?
Sincer va spun, cel mai dificil a fost până s-au convins colegii mei că trebuie să dea importanță acestei pandemii. E vorba despre oameni care timp de 25, 30 de ani au muncit într-un mediu cu TBC, HIV, hepatite, orice formă de boală infecțioasă și transmisibilă, începând cu bolile copilăriei și terminând cu diverse forme de boli tropicale. Până acum, nu au avut niciodată nevoie să se echipeze cu materialele puse la dispoziția lor. Au acționat ca niște medici în halate albe, cu stetoscopul de gât, câteodată chiar fără mănuși, pentru că în ani de zile nu li s-a întâmplat nimic. Doar două, trei persoane din acest spital au ajuns să facă hepatită, poate doi au făcut un TBC din cauza faptului că au fost neglijenți și au stat prea aproape de pacienții pe care îi tratau. Modul în care au abordat această infecție în primele zile ale pandemiei a fost al unor medici infecționiști cu experiență, care primesc în curtea spitalului o gripă. Nu este o gripă, știți foarte bine, este cu totul altceva, dar așa a fost percepută. Ca atare, deși au avut echipamentele dinainte de a se da semnalul de alarmă…
Așadar, la Spitalul „Victor Babeș nu s-a dus lipsă de echipamente.
Vai de mine, le tot împrospătăm de când a fost alerta de Ebola. Din 2014 noi tot ne pregăteam pentru o boală precum Ebola. Nici prin cap nu mi-a trecut că o să vină corona. Ca atare, echipamente aveam, antrenamentele de îmbrăcat-dezbrăcat au fost reluate în viteză, din februarie, apoi am tot așteptat să vină… iată că a venit. Dar primul atac, să spunem, nu a fost luat în seamă de către mulți dintre colegii noștri, s-au făcut mici greșeli de neglijență. Primele echipe care au intrat în pavilioane au avut mici ezitări în a se echipa cum trebuie. După ce au ieșit de la bolnavi, s-au întâlnit cum se întâlnesc în fiecare zi, la o vorbă. Aici intervine gestul reflex de a-ți da masca jos, de a scoate mănușa, gesturi care au dus la îmbolnăvirea unora dintre salariații noștri. Mai e faptul că nu toți au acceptat să se izoleze, deși celor care nu au vrut să meargă acasă și să ducă acolo o posibilă infecție le-am oferit varianta de a rămâne aici. Nu toți au acceptat și nici nu este obligatoriu, așa că aceștia au plecat acasă. Unii vin la muncă cu metroul, alții cu mașina personală, alții acasă nu s-au izolat așa cum au promis și au mai scăpat o vizită, o masă cu apropiați, motiv pentru care nu știm foarte clar de unde au luat virusul. Mulți sunt asimptomatici, iar toate protocoalele de testare a personalului și a pacienților spun foarte clar că se testează doar persoanele simptomatice.
Am mai avut o situație. Am stabilit ca medicii care au atins 60 de ani să intre ultimii în luptă, pentru că riscurile de a face complicații sunt mult mai mari la cei peste 60 de ani decât la tineri. O colegă de vârsta mea nu a vrut asta, s-a oferit practic să intre în prima echipă, în locul unui medic mai tânăr, dar care avea astm. A zis: „Nu, domle, toată viața mea nu am pățit nimic. Mai bine intru eu în locul lui, lucrez deja de 30 de ani în meseria asta. Bineînțeles că s-a pozitivat, nu i-a dat prin cap că i se poate întâmpla asta.
Este în regulă acum medicul respectiv?
Din fericire, a fost asimptomatică. În fiecare zi mă suna și-mi spunea că vrea înapoi la lucru. Ca manager, am protocoale de urmat, nu-mi permiteam să o las. Acum suntem ca la război, iar aici e ca la armată, deși nu e un spital militar. Nu ai voie să faci greșeli, pentru că trece necazul ăsta și încep întrebările. Și nu te mai acoperă legislația care este bună pe timp de urgență. Când se întoarce starea de normalitate, încep întrebările și începi să dai socoteală pentru gesturile făcute în starea de urgență, indiferent că sunt achiziții sau gesturi medicale. Deci nu pot să-mi permit să las în mod oficial să meargă la lucru o persoană considerată pozitivă, deși nu are încă simptome. Există posibilitatea ca, atunci când nu vom mai avea cu cine lucra, cei care sunt pozitivi și acceptă și sunt în stare să își continue activitatea. Ceea ce noi vom face dacă va fi cazul. Deocamdată nu e cazul, nu e așa o avalanșă care să îmi permită, ca manager, să fac apel la cei pozitivi. Din fericire, nu am avut niciun medic cu o simptomatologie care să necesite mai mult decât un antitermic sau antitusiv. Avem medici din alte spitale internați aici. Destui. Din Suceava, din Spitalul Universitar, din Spitalul Floreasca, din Gerota. Am avut o echipă de medici din Gerota, era tot staff-ul medical al spitalului infectat. Glumeam cu managerul lor, care a fost internat la noi și-i spuneam: „Domnul doctor, preluați conducerea spitalului, sunteți practic toată echipa, am aici toate specialitățile: cardiologul, internistul, pneumologul, chirurgul, ortopedul! Nici nu mai trebuie să cer ajutor din afară, pur și simplu vă dau uniforma și intrați la consultații, i-am zis.
Deci mai e loc de umor.
Cum să nu glumești când încă nu ești în genunchi? Și dacă ești încruntat și ești speriat, ce rezolvi? Sperii oamenii, îi pui pe fugă. Uitați că la mine nu s-au speriat oamenii, nu vor să fugă. Nici nu i-am întrebat dacă ar prefera să fugă, nu-mi permit să risc așa o întrebare, dar nici nu a venit nimeni să-mi spună: „Eu vreau să-mi dau demisia!. În schimb, sunt aproape 50 de persoane din spital infectate, care mi-au zis: „Chiar dacă nu ne lași, noi să știi că, oriunde am fi nternați în spitalul ăsta, vom continua să lucrăm. Asta e realitatea.
Puteți citi interviul integral în numărul de mai al revistei VIVA!
Revista se poate găsi în rețelele: Kaufland, Cora, Metro, Carrefour, Auchan, Inmedio, Nis Petrol, OMV.
Urmărește-ne pe 
