Janina Nectara povestește infernul prin care a trecut împreună cu familia ei, după infecția cu virusul COVID-19. Femeia povestește cu lux de amănunte prin ce a trecut și spune că este un act de responsabilitate să povestească asta.
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE IULIE, GRATIS, AICI!
Iată mărturiile ei:
„Detaliile medicale sunt atât de personale, de intime încât întotdeauna le-am ținut doar pentru mine. Am ales, totuși, împreună cu familia mea, să fac o singura excepție, și să dezvălui mici fragmente din intimitatea la care țin atât de mult.
În aceste momente în care suntem loviți nu doar de virusuri periculoase, ci și de teorii periculoase, consider că a vorbi este un act de responsabilitate.
La sfârșitul lunii iunie, de ziua mea, pe lângă urări de bine am primit și-un dar aparte: SARS-CoV-2. Pot să-l numesc astfel, pentru că marile încercări vin, de regulă, și cu grație divină.
„Am urmat imediat protocolul de tratament, iar astăzi sunt bine. Foarte bine'
Înainte de mine, nu știam pe nimeni care să fi fost purtător al virusului Covid-19. Sigur, citisem în presă despre Prințul Charles, despre Madonna, despre Tom Hanks, Mel Gibson, Placido Domingo, jucători NBA, sportivi de performanță și mulți alții, însă niciun apropiat de-al meu…
Stiu că mulți oameni se întreabă dacă e real acest virus, pentru că „nu cunosc pe nimeni care să-l fi avut'. Nu cunosc ÎNCĂ…
De la bun început am fost conștientă că, pentru orice om nevoit să iasă din casă, e doar o chestiune de timp până când s-ar putea îmbolnăvi de Covid.
Iar la mine s-a întâmplat, paradoxal, tocmai într-o perioadă în care am stat aproape numai în casă.
Eram în mijlocul sesiunii și-am simțit că obosesc crunt. Așa, dintr-o dată! Învățam mult, asa ca mi-am închipuit că e firesc să fiu epuizată, mai ales ca înaintea examenelor mai fãceam și nopti albe repetand. Totuși, aveam impresia că energia îmi este stoarsă mai ceva ca o lămâie-n limonadă. Dar nu m-am îngrijorat. Fiind extrem de ocupată, în ultima lună, nu am fost nici la mare, nici la munte, nicăieri.
După două zile de oboseală crâncenă, am început să fac și o ușoară febră. Nu mult. Cam 38,5. Însă destul cât să îmi indice că ceva nu era în regulă.
Așa că, la recomandarea domnului doctor Alexandru Rafila, am mers la Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș' să-mi fac un test. Am fost anunțată că a ieșit pozitiv. Imediat, toată familia s-a testat și toți au primit același rezultat.
„Credeam că asta a fost tot, însă virusul își făcea doar încălzirea'
Ne-am internat cu simptome ușoare, spre deloc (copilul a fost inițial asimptomatic) și acesta este momentul în care virusul te poate păcăli crunt.
Ai impresia că nu ai nevoie să fii în spital, pentru că ești bine, că te poți trata prea bine și acasă… Doar că nu e așa. Cel puțin în cazul meu nu a fost.
Când am ajuns la spital, aparent eram bine. Pentru o scurtă perioadă, niciun alt simptom nu a mai apărut. Credeam că asta a fost tot.
Virusul, însă, își făcea doar încălzirea…
Imediat ce am fost preluați în spital, medicii ne-au administrat tratamentul aferent protocolului, pe care l-am urmat până la capăt.
Citisem declarațiile unui medic oncolog care afirma că tratamentul pentru Covid e mai agresiv decât cel pentru cancer. Și am aflat acest lucru pe propria piele.
După două săptămâni de medicație, ficatul mi-a fost afectat. Chiar și la o lună distanță, încă resimt efectele. Insă consider că e un preț mic pe care pacientul îl plătește pentru beneficiul de a evita un pericol mult mai mare.
Și pentru că nu mă simțeam rău deloc, recunosc că m-am întrebat de ce primesc același tratament pe care îl iau și ceilalți mai sever afectați. Răspunsul la această întrebare mi l-a dat tocmai virusul. Câteva zile mai târziu…
Când am dezvoltat o ușoară tuse. Gustul și mirosul au dispărut și ele.
La examenul radiologic – nimic suspect, în analizele de sânge – nimic suspect.
Surpriza cea mare a fost că în a cincea sau a șasea zi de spitalizare, am simțit că nu mai pot să respir.
Nu, nu aveam căile respiratorii blocate. Puteam să trag aer adânc în piept, însă oricât de mult aș fi inhalat, de la gât în jos aveam impresia că tot corpul se transformă într-o sită prin care se risipește tot oxigenul, iar în plămâni ajunge doar foarte puțin.
„Practic, te sufoci respirând'
Copilul părea perfect sănătos când a intrat în spital. După câteva zile, în care a fost foarte energic și vesel, au urmat, însă, altele la polul opus. Febră ridicată zile în șir, în două dintre ele având constant 40°C.
Îmi era frică să nu cumva să aibă aceeași senzație de lipsă de oxigen și să nu îmi poată spune – are doar trei ani.
Eu am reușit să îmi autoreglez respirația și să depășesc momentele acelea. Au fost mai multe astfel de reprize.
Însă în acele episoade, am simțit din plin ce înseamnă de fapt Covid. Nu e o simplă răceală…
„Virusul are multe simptome, însă privarea de oxigen e unul dintre cele mai crude'
Și Felix, partenerul meu, a resimțit-o, deși simptomele lui au fost cu totul altele. De la frisoane, la probleme de stomac, până la pneumonie.
Când am primit examinările radiologice, ni s-a reconfirmat cât de imprevizibil atacă virusul, de multe ori fără să-ți dea de bănuit că el lucrează tacit…
Deși eu tușeam, iar Felix nu, analizele au arătat că el era cel care, în mod cu totul și cu totul neașteptat, dezvoltase probleme pulmonare. Fară să-și dea seama. Probleme pe care, dacă am fi stat acasă fară să le investigăm, nu le-am fi putut sesiza decât, probabil, îngrijorător de târziu. Când mi-am dat seama că organismul meu are capacitatea de a-și regla debitul oxigenului, pastrându-mi calmul în momentele critice, am știut că sunt printre cei norocoși, care vor trece cu bine.
Astăzi sunt bine. Foarte bine. Cu toții suntem. Mulțumită lui Dumnezeu și medicilor!
În spital, imaginile cu cadrele medicale purtând combinezoanele mult cunoscute sunt cu adevărat impresionante pentru firile sensibile. Inițial te sperie.
Ai impresia că ești personajul principal dintr-un film apocaliptic. Filmul vieții tale însă…
La această impresie contribuie și recipientele de unică folosință, din salonul de spital, pe care sunt imprimate cu majuscule tot felul de mesaje și pictograme grave: TOXIC, PERICOL etc. Fiind înconjurată de ele, îmi dădeam seama că practic orice atingeam avea potențial toxic. Și așa te și simți pentru ceilalți: toxic!
Îți dorești să ai parte de îngrijire, dar te simți totodată vinovat că poți fi un potențial pericol pentru cei care vor să te salveze.
Mărturisesc cât se poate de onest că eu dacă aș lucra în acel mediu, aș încerca să ating cât mai puțin din tot ce mă înconjoară.
În schimb, personalul medical m-a impresionat profund. Asistentele de la Secția 11 Copii a Institutului „Matei Balș', care ne aduceau medicamentele, ni le dădeau în mână. Le spuneam constant, să le lase pe masă și să iasă repede de la noi, să nu ne mai atingă.
Și, totuși, ignorau sugestiile mele. Ba chiar încercau să se joace (ușor, timid) cu Filip, fiul meu. Și ele au copii acasă, și lor le era teamă. Și totuși… Încercau să păstreze o doză de normalitate.
Noi încercam să le protejăm atât cât puteam. Să limităm atingerile cu ele, să purtăm mască ori de câte ori intrau în camera noastră. Altceva nu prea aveam ce să facem în plus, deși îmi doream să pot fi mai folositoare de atât.
Noi, ca pacienți, după câteva zile de internare, plecăm din spital. Însă personalul medical nu pleacă niciodată.
Din toată acea costumație specială, noi nu le-am văzut decât ochii. Nu știm cum arată persoanele care ne-au făcut bine, însă ochii aceia nu îi vom uita niciodată!
În dimineața zilei a 10-a, în momentul în care o asistentă a intrat în salonul nostru pentru a împlini ritualul tratamentului, i-am simțit parfumul… Mi s-a părut atât de frumos! Este incredibil cum privarea de un simț te face să apreciezi atât de mult ce ai pierdut.
Janina Nectara: „Atunci mi-am dat seama că trece'
Ușor-ușor mi-am recăpătat și gustul. Apoi tonusul. Și, într-un final, am revenit la rutina zilnică și am continuat susținerea online a examenelor care mi-au mai rămas în sesiune.
S-a întâmplat într-o zi ca vizita asistentelor să fie chiar în mijlocul unei testări contracronometru. Am fost plăcut impresionată că au înțeles perfect situația și au ales să meargă să vadă alți pacienți, ca să-mi ofere timp, să termin examinarea.
Sunt detalii care îmi rămân în memorie. Detalii care fac diferența, pentru că oamenii fac diferența.
Citește continuarea pe Perfecte.ro
Urmărește-ne pe 
