Filmul „Imaculat' este propunerea României la Premiile Oscar din 2023, pentru categoria „Cel mai bun lungmetraj internațional'. Pelicula a fost premiată anul trecut, în 2021, la Festivalul Internațional de Film de la Veneția. A primit trei mari premii: pentru regizori aflați la debut – „Luigi De Laurentiis Award Lion of the Future', premiul principal al secțiunii – „Giornate degli Autori Directors Award' și premiul „Autrici under 40' din partea „Venezia a Napoli. Il cinema esteso' acordat autoarei Monica Stan pentru cel mai bun scenariu. Iată un interviu emoționant cu Monica Stan din revista VIVA!
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE AUGUST, GRATIS, AICI!
Multi-premiat la Festivalul de Film de la Veneția, filmul Imaculat' are în spate nu doar o poveste specială, ci și o persoană la fel de specială, pe care ne-am dorit să o cunoaștem și în afara platoului de filmare. Este vorba despre Monica Stan, scenaristă și regizoare aflată la debut, care a transformat o experiență personală și subiecte tabu, precum precum toxicitatea relațiilor și abuzul, într-o operă cinematografică.
Citește și: În ce afacere a investit Dorian Popa 70.000 de euro:„Prima din România. Va fi o…'
Citește și: Ce spune Simina Loica despre noua iubită a lui Alex Zănoagă:„Să o întrețină, să fie…'
Filmul „Imaculat', propunerea României la Oscar 2023
Monica, dat fiind că este prima ta întâlnire cu cititorii VIVA!, înainte de a intra în subiect o să te rog să te prezinți în câteva cuvinte! Deci, cine este omul și profesionistul Monica Stan?
Ai început cu cea mai grea întrebare, fiindcă pentru niciunul dintre aceste aspecte nu poate oferi o definiție precisă. Voi începe cu ce e mai simplu, și anume profesionistul. Preocupările m-au trecut prin mai multe ocupații, printre care psihologia și scenaristica, cu care am avut multă vreme o relație poliamoroasă, marcată de dileme și conflicte interioare, ce s-a finalizat până la urmă cu decizia de a-mi urma pasiunea pentru film. Mi-a luat atât de mult timp să iau această decizie și pentru că eu nu am studiat la o facultate de film și multă vreme am considerat asta un handicap.
Când am realizat că, de fapt, asta era doar percepția mea și că la fel de bine puteam folosi acest aspect ca pe un avantaj, s-a deblocat totul. Și de acolo a mai fost doar un pas până la regie, care a venit ca o consecință naturală a procesului meu interior de eliberare de orice fel de prejudecăți aveam față de cinema.
Acum, și partea mai grea: omul. Ca om, plutesc într-o mare de confuzie și neștiință, care poate inițial mă înfricoșa, dar pe care treptat am învățat să o prețuiesc. Atunci când nu mă mai lupt să știu lucruri, reușesc să îmbrățișez libertatea pe care mi-o oferă necunoscutul. Și doar în necunoscut există posibilități cu adevărat noi. Yoga și meditația m-au ajutat mult în direcția aceasta și, de altfel, și în regie.
Interviu exclusiv cu regizoarea Monica Stan. Filmul Imaculat este conceput după experiența ei personală
O să încep cu una dintre știrile de mare interes din ultima vreme, și anume filmul „Imaculat', a cărui regie ai semnat-o alături de George Chiper-Lillemark, câștigător a trei premii la Festivalul de la Veneţia, care la noi a avut premiera la început de mai. Bănuiesc că până acum ai primit destule feedback-uri din partea publicului… Cum a fost primit filmul în România?
Din ce am observat, cu multă căldură și deschidere. Am rămas impresionată de discuțiile pe care le-am avut cu oamenii care au văzut filmul. Când faci un film, nu poți decât să speri că va exista cineva care să rezoneze cu el, cu tine, cu emoțiile și intențiile tale, dar atunci când chiar se întâmplă asta, e ca și cum ai asista la un mic miracol. Am fost emoționată să aud că nu doar femei, ci și bărbați s-au identificat cu dilemele personajului principal al Dariei și că filmul i-a făcut pe mulți să reflecteze asupra propriilor dinamici în relații.
Au existat și reacții extrem de emoționale de la spectatori cărora filmul le-a amintit de diferite experiențe din viața lor, pentru că filmul nu vorbește despre un mediu anume, chiar dacă este plasat într-o clinică de dezintoxicare, ci se concentrează pe dinamici interpersonale pe care le regăsim în multe alte contexte.
Ce a determinat-o pe Monica Stan să facă filmul „Imaculat'
De asemenea, tu ești și scenarista filmului și nu mai e un secret pentru nimeni că „Imaculat' este inspirat din experiența ta personală. Ce te-a determinat să faci filmul?
Faptul că nu scăpam de el. Cumva mă bântuia. Simțeam că experiența prin care trecusem eu îmi arătase ceva ce trebuia explorat mai în profunzime, ce trebuia exprimat într-o formă sau alta. Filmul mi-a permis o investigare mai amănunțită a propriilor mecanisme psihologice, dar și a unor fenomene de psihologie de grup, care mă marcaseră și pe care încercam să le înțeleg.
Tu ai acum 37 de ani, dar întâmplarea care te-a marcat și care s-a transformat în scenariu de film s-a petrecut în adolescență. De ce a trebuit să treacă atâta timp pentru a-ți spune povestea?
A fost un proces îndelungat pentru că, după cum spuneam mai devreme, încă nu îmi asumasem în întregime rolul de scenarist și apoi pe cel de regizor. La asta s-a adăugat și timpul care mi-a fost necesar să evoluez ca om și să mă distanțez de adolescență, pentru a putea spune povestea cu o altă maturitate, pentru a nu o spune la același nivel de conștiință la care o trăisem. A trebuit să trec prin mai multe experiențe de viață ca să pot procesa profund genul de relații de putere pe care voiam să le explorez în film și pentru a contura personajele în cel mai uman mod posibil, fără a le idealiza, dar și fără a le demoniza.
„Povestea păstrează doar câteva dintre coordonatele experienței mele'
Filmul atinge un subiect destul de delicat și, în egală măsură, actual – consumul de droguri. Personajul principal, Daria, este o tânără internată într-o clinică de dezintoxicare, iar întreaga poveste se învârte în jurul ei. Cât este poveste reală (a ta) și unde începe ficțiunea? Care este mesajul pe care îl transmite filmul?
Povestea păstrează doar câteva dintre coordonatele experienței mele, eu nefiind interesată de evenimentele propriu-zise pe care le-am trăit eu, ci de situația socială și de transformarea psihologică prin care am trecut. De aceea, în scenariu nu m-am păstrat aproape de experiența mea din punct de vedere narativ, ci din punct de vedere emoțional. În ceea ce privește mesajul filmului, nu cred că pot să-l articulez în câteva cuvinte fără să devin reducționistă. Filmul este o experiență și cred că mesajul și-l extrage fiecare în funcție de percepția lui.
În film nu există muzică, iar atmosfera din clinica de dezintoxicare, unicul loc unde s-a filmat, transmite, în egală măsură, tensiune și creează o senzație de claustrofobie. Cum contribuie asta la tabloul general și de ce această alegere? Ai avut temeri privind reacția publicului sau tocmai pe asta ai mizat?
Știam că va fi un film care se joacă la limita confortului psihologic. Așa era pentru personaje și deci așa urma să fie și pentru spectatori. Tensiunea și claustrofobia sunt sentimente pe care spectatorii le împărtășesc cu personajele filmului care sunt captive într-o clinică, dar mai ales captive în relațiile pe care le creează cu ceilalți. Nu era posibil să transmit asta altfel decât visceral. Muzica și orice alte elemente extra, chiar și de scenografie sau imagine, ar fi distras atenția de la ce era important în film, și anume oamenii. Iar ei erau suficienți pentru a transmite tot ce era de transmis. Poate am avut temeri, dar a trebuit să îmi asum această direcție, pentru că altfel nu aș fi putut rămâne fidelă esenței poveștii.
Cum a decurs casting-ul pentru filmul „Imaculat'
Povestește-ne puțin despre cum ați ales actorii, fiindcă, în afară de protagoniști – Ana Dumitrașcu, Vasile Pavel și Cezar Grumăzescu –, filmul are în distribuție mulți tineri talentați.
A fost un casting îndelungat la care am lucrat alături de directoarea de casting Viorica Capdefier, care m-a ajutat să descopăr foarte mulți actori talentați, mult mai mulți decât am putut alege în final. Primele faze ale castingului se bazau mult pe improvizație, și asta a permis fiecărui actor să-și scoată personalitatea în evidență, mai ales că pe mine mă interesa ce aduceau ei nou la personaje.
Pe Digudai am știut de la bun început că îl vreau, pentru că îl văzusem în fimul în care a debutat și îmi plăcuse foarte mult. Nici nu îmi puteam imagina pe altcineva pentru rolul lui Spartac. Pe restul însă nu îi cunoșteam foarte bine și, chiar dacă îmi plăceau, nu eram încă sigură pe ce rol să îi distribui. Mai ales pentru băieți erau multe roluri și a trebuit să îi încerc în mai multe ipostaze ca să pot stabili care pe ce rol va fi.
„Ninel Petrache a venit mai târziu în casting'
În cazul lui Rareș Andrici mi-am dat seama mai repede că personalitatea lui ar funcționa foarte bine pentru personajul lui Manu. La fel și la Tiberiu Dobrică pentru Dorel și la Bogdan Farcaș pentru Radu Nebunu. De Florin Hrițcu și Ionuț Niculae mi-a plăcut imediat la probe, dar mi-a luat mai mult timp să-mi dau seama ce personaje ar putea îmbrăca, pentru că îi vedeam pe mai multe roluri. Dan Ursu a fost și el o revelație. Ninel Petrache a venit mai târziu în casting și a rezolvat o mare problemă pentru personajul lui Buze, care trebuia să știe să cânte.
Pentru personajul lui Chanel nu a fost foarte greu, pentru că Ilona Brezoianu ne-a impresionat de la prima probă și știam oricum dinainte ce poate din filmele la care a mai lucrat. Cel mai dificil însă a fost la Daria și la Costea, pentru că ei erau niște personaje ambivalente care puteau merge în mai multe direcții.
De aceea, pe Ana și pe Cezar i-am ținut foarte mult în casting, deși îmi plăcea mult de ei și realizam că îi chinuie așteptarea. A fost însă necesar acest timp de cunoaștere și mai ales de descoperire a modului în care ei transformau personajele pe care le construisem în scenariu. Partea pozitivă a acestui proces lung de casting a fost că el a funcționat și ca perioadă de repetiții. Drept consecință, atunci când am început repetițiile oficiale, ei erau deja în personaj'.
„Tranziția de la școala Waldorf la școala tradițională a reprezentat un punct de cotitură'
Te-ai născut și ai copilărit în București, iar ulterior ai făcut liceul la Caragiale, specializarea matematică-informatică, bilingv germană, dar în școala generală ai avut parte de un gen de educație aparte, mă refer la pedagogia Waldorf. Cât de grea a fost adaptarea? Ai avut parte de bullying în acea perioadă?
E foarte interesant că ai făcut conexiunea asta. Da, tranziția de la școala Waldorf la școala tradițională a reprezentat un punct de cotitură în viața mea. La Waldorf am fost obișnuită într-un mediu mult mai prietenos, care punea mai puțin accentul pe performanță și mai mult pe creativitate și dezvoltarea copilului într-un mod holistic.
Profesorii încercau să adreseze toate nevoile copiilor, nu doar să îi îmbuibe cu informații. Se urmărea astfel o dezvoltare armonioasă nu doar academică, ci și emoțională. Retrospectiv am realizat că anii petrecuți la Waldorf sunt cei care m-au făcut să îmi descopăr pasiunea pentru scris. Țin minte cum profesoara mea de română, doamna Cătălina, pe care o adoram, îmi citea compunerile în fața clasei și râdea la glumele pe care le făceam în ele. Râsul și încurajările ei au contat enorm pentru mine.
Îmi dau seama că orice reacție din partea unui adult, oricât de minoră ar părea, poate avea un mare impact la vârsta aceea – o vorbă de încurajare poate să deschidă o cale nouă, la fel însă o batjocură poate închide prematur niște uși pentru copii.
La Waldorf însă toate ușile păreau deschise. Când am ajuns la liceul tradițional, m-am ciocnit însă de altă realitate. Profesorii, cu puține excepții, nu erau interesați decât de note și de disciplină – obediență oarbă în fața autorității. De aceea, în primul an m-am simțit destul de singură și am trecut și prin experiențe de bullying. Nu eram obișnuită cu ierarhia clasei, unde existau câțiva bullies care îi tachinau pe ceilalți. Eu inițial am refuzat să mă supun noii ordini sociale.
Apoi, pe măsură ce mi-am cunoscut colegii, bullying-ul s-a mai atenuat, dar au mai existat episoade. În liceu am început să cunosc tot mai mult relațiile de putere.
Monica Stan, despre episodul depresiv din clasa a XII-a
Povesteai că în clasa a 12-a ai traversat un episod depresiv și nu ai mai putut da bacul și nici admiterea la facultate. Acela a fost și momentul în care ai avut probleme cu drogurile. Care a fost declicul care a dus la acest deznodământ trist?
Cred că ce am menționat mai sus – mediul școlar axat pe performanță academică fără interes pentru dezvoltarea emoțională și a mecanismelor de coping ale elevilor, combinat cu anxietatea mea care a crescut enorm în timpul adolescenței. Vârsta oricum te face mai vulnerabil la opiniile pe care le au ceilalți despre tine, iar sentimentul de integrare este esențial pentru maturizare.
Pentru că nu găseam această integrare la liceu, mi-am făcut prieteni în afara lui și, treptat, am început să experimentez cu diferite substanțe care păreau să mai atenueze din anxietatea și presiunea pe care le simțeam, dar care în realitate nu făceau decât să le amplifice. Eu însă nu îmi dădeam seama de asta la momentul respectiv. Alunecarea în escapism, fie că se face prin droguri, fie prin altceva, se petrece treptat și, în lipsa unor mecanisme psihologice puternice, escapismul devine singura cale prin care tu poți face față emoțiilor pe care le ai.
Ce sfat le dă tinerilor
Ce sfat ai acum pentru tinerii care trec printr-o astfel de experiență? Dar pentru părinții lor? Tu ai găsit sprijin la familie în acea perioadă sau te-ai ferit să le povestești părinților prin ce treceai?
Cred că e foarte important ca tinerii să își caute singuri sisteme de valori și oameni cu care să rezoneze, indiferent de mediile la care sunt expuși la școală și acasă. Cred că e important să comunice cu persoanele în care au încredere și să ceară cât mai repede să vadă un terapeut, înainte ca lucrurile să scape de sub control. Orice urme de depresie sau anxietate ar trebui semnalate și discutate cu un profesionist. Dar pentru asta trebuie ca tinerii să fie educați să recunoască semnele depresiei și ale anxietății.
Eu nu realizam prin ce trec la momentul respectiv, pentru că nu exista niciun fel de educație sau consiliere psihologică în școală și nici nu se vorbea despre gestionarea emoțiilor. Când eram eu la liceu, exista și multă stigmă vizavi de terapie.
Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Mulți tineri sunt mult mai educați în ceea ce privește sănătatea mintală, iar terapia a devenit mult mai acceptată în societate. Se vorbește mult despre traumă și abuz, lucruri care erau trecute cu vederea în anii mei de adolescență. Cred că părinții ar putea contribui enorm la educația copiilor și îi pot îndruma să vorbească cu specialiști pentru a preîntâmpina problemele.
Eu, din păcate, nu am vorbit cu ai mei decât după ce lucrurile deveniseră deja insuportabile, iar ei nu erau neapărat informați în ceea ce privește tulburările emoționale prin care poate trece un adolescent. Dar când au realizat prin ce trec, mi-au oferit tot sprijinul necesar și numai datorită lor am reușit să trec peste acel episod din viața mea. Oricât de rău mi-ar fi fost, am avut mereu încredere că mă pot baza pe ei.
Cum și-a descoperit pasiunea pentru cinematografie
Cum de a avut loc migrarea de la domeniul real la uman, pentru că ulterior ai făcut Facultatea de Limbi Străine? Și când a început să te pasioneze cinematografia?
Eu am fost mereu mai pasionată de științele umaniste și îmi plăceau mult limbile străine, de aceea am și făcut liceul bilingv. Clasa bilingvă de real era ceva mai umană' decât cea non-bilingvă, pentru că avea tot felul de cursuri de istorie și cultură germană. Când am terminat liceul, nu știam încă ce vreau să fac și m-am dus la ce mi-era mai ușor, adică la limbi străine. Cinematografia mă pasiona din liceu și aveam mai mulți prieteni care voiau să dea la Facultatea de film. Eu, deși n-am îndrăznit să dau admiterea cu ei, am continuat relația cu câțiva studenți de acolo, și asa am început să scriu scenarii. Modul acesta nestructurat prin care mi-am făcut intrarea în cinema mi-a permis să mă formez mai mult prin experiența scrisului decât prin cursuri la o școală anume.
Ai urmat apoi trei ani de psihologie la Royal Holloway, în Londra, dar, cu toate astea, nu ai încetat niciodată să scrii scenarii. Ce te-a determinat să-ți schimbi traiectoria total și să-ți încerci norocul în cinematografie?
Au existat mai degrabă niște decizii aparent minore care au dus la acest rezultat. Pe moment, nu mi-am dat seama că ele mă vor face să schimb total traiectoria. Mie îmi plăcea mult psihologia și mă vedeam operând undeva la intersecția dintre psihologie clinică, criminalistică și neuroștiință. Eram un geek în toate acestea. Dar nu puteam renunța nici la scris.
În anul în care eu am terminat Facultatea de Psihologie la Londra, am fost selecționată cu un proiect la unul dintre cele mai importante workshop-uri de scenariu de film de pe atunci, un program pe nume Binger Film Lab, care acum nu mai există. Acesta dura mai multe luni și se ținea în Amsterdam, unde trebuia să mă mut pentru întreaga durată a workshop-ului.
Așa că după facultate am zis că îmi iau un an liber ca să merg la acest workshop cu gândul că mă voi întoarce la psihologie după terminarea lui. Îmi și lăsasem lucrurile la diferiți prieteni din Londra, în ideea că mă voi întoarce. Acest lucru nu s-a mai întâmplat însă, programul acela fiind definitoriu pentru traiectoria mea și schimbându-mi viața pentru totdeauna. În acea perioadă am avut un fel de efuziune creativă care m-a făcut să descopăr mult mai în profunzime pasiunea pentru scris.
Detalii despre viața ei amoroasă
În acea perioadă, ai trăit și o frumoasă poveste de dragoste… El era regizor. Iar legătura voastră a fost și de natură profesională. Apoi, a urmat despărțirea. Ce a schimbat asta în viața ta?
Pe el l-am cunoscut în acest workshop și relația cu el a determinat decizia de a nu mă mai întoarce la psihologie. El fiind regizor, iar eu scenarist, a fost o combinație ideală. Nu m-am mai întors în Londra decât pentru a-mi face bagajele, iar apoi mi-am asumat în întregime cinemaul. Când după mai mulți ani petrecuți împreună relația și-a atins limitele, ne-am despărțit. Despărțirea a fost pentru mine un nou început, un proces aproape cathartic din toate punctele de vedere. Și pe lângă toate aspectele personale implicate în acest proces, despărțirea m-a ajutat să trec de la scris la regie.
Care este statusul tău sentimental în momentul de față, există un EL în viața ta… sau ești mult prea focusată pe carieră? Dacă ar fi să scrii un scenariu romantic inspirat din viața ta, cum vezi tu un happy-end?
Hahaha! Nu există un EL în viața mea în sensul tradițional al cuvântului. Ce există însă este înțelegerea că nu este nevoie să existe un el'. Noțiunea mea despre relații s-a schimbat mult, și pentru asta le sunt recunoscătoare partenerilor pe care i-am avut, dar și tuturor oamenilor care m-au ajutat să dezvolt o relație armonioasă cu mine. Atunci când te simți bine cu tine, te simți bine și singur, și în companie. Happy end-ul de la scenariul romantic inspirat din viața mea ar suna cam așa: o întâlnire cu foștii iubiți în care ne bucurăm cu toții că ne-am iubit și ne-am despărțit când trebuia.
Timpul liber cum ți-l petreci? Ai un wish list pentru viitorul apropiat? Ce-ți dorești cel mai mult în momentul de față?
Timpul liber mi-l petrec făcând yoga, citind despre yoga sau gândindu-mă cum să practic mai multă yoga. (zâmbște) Mai citesc și alte lucruri însă. Pe wishlist sunt multe călătorii în India și o vacanță foarte lungă doar pentru scris.
Ce premii a câștigat Monica Stan
Monica Stan a fost premiată şi pentru scenariul filmului „Imaculat' în cadrul secţiunii dedicate autorilor sub vârsta de 40 de ani.
La a 78-a ediție a Festivalului de Film de la Veneția, Monica Stan şi George Chiper-Lillemark au câştigat premiul pentru debut cinematografic, „Leone del Futuro', și Premiul pentru regie în secțiunea Giornate degli Autori.
Sursă foto: Captură video, Arhivă Personală
Urmărește-ne pe 
