Toată lumea îl cunoaște pe Nea Mărin, însă puțini știu cum și-a descoperit pasiunea pentru dans. Celebrul coregraf, cunoscut și ca gazda emisiunii „Poftiți pe la noi: Poftiți prin țară', are o poveste de viață de-a dreptul impresionantă. A început să danseze încă de la o vârstă fragedă, iar de atunci a continuat să ducă frumoasele tradiții românești mai departe. Acum ceva timp, el ne-a povestit ce sacrificii a făcut pentru marea lui pasiune, dar și ce greutăți a întâmpinat în carieră.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA! DE MAI, GRATIS, AICI!
În ceea ce vă privește, celebritatea nu a venit peste noapte, iar începuturile, bănuiesc, nu au fost ușoare. Aș vrea să pornim, așadar, în ordine cronologică și să ne povestiți puțin despre copilărie, despre familia dvs. Știu că v-ați născut într-un sat din Teleorman. Cum era pe atunci și cum v-ați descoperit pasiunea pentru dans?
Eram doar un copil. Țin minte că aveam în jur de 5-6 ani și se adunau pe atunci călușarii înainte de Rusalii, chiar la marginea satului, lângă casa mea. Pregăteau Călușul pentru a-l dansa în zi de sărbătoare. Atunci am văzut pentru prima dată călușarii și mi-a plăcut atât de mult dansul lor, încât am mers repede la bunicul meu și i-am zis să îmi facă și mie niște pinteni, așa cum aveau ei la opinci. Dintr-o cutie de conservă el a tăiat niște tablă și mi-a făcut pinteni, apoi am început să dansez și nimeni nu se mai înțelegea cu mine! Mai târziu, în clasa întâi, am început școala, iar profesorul meu de sport, Dumitru Croitoru, a avut ideea să înființeze o formație de călușari, de copii. Nu au trecut doi-trei ani și am devenit vătaf la călușarii din generația mea. Și uite așa am început eu să joc.
Cum și-a descoperit Nea Mărin pasiunea pentru dans și ce greutăți a întâmpinat în carieră
Dacă nu mă înșel, aveați doar 15 anicând ați devenit coregraf al Ansambului Faur din București, o misiune onorantă, dar și extrem de dificilă. Ce a însemnat pentru un adolescent să ia viața în piept la o vârstă atât de fragedă, departe de familie?
A fost foarte greu, pentru că am venit singur în București, cu un geamantan. Aveam două perechi de pantaloni, doar câteva schimburi, iar eu am fost nevoit să mă adaptez din mers la viața mea din Capitală. În anul 1973 nu era ușor în sat. Pe vremea când am venit eu în București se terminase colectivizarea, iar părinții și bunicii nu știau ce să facă. Lucrau prin toată țara și aduceau bani acasă pentru a ne întreține și a putea merge la școală. Părinții mei s-au ocupat cu grădinăritul ca să îmi susțină educația. Aici, eu m-am adaptat repede și am avut șansa să cunosc oameni deosebiți la liceu, apoi la Ansamblul Tineretului. Mi-a plăcut tare mult să merg la școală, nu cred că am avut vreo absență. Chiar dacă nu am fost un elev eminent, îmi plăcea să socializez și să mă întâlnesc cu toți colegii. La vremea aceea, țin minte că îmi doream să îi învăț pe toți să danseze ca mine.
Bănuiesc că ați locuit la cămin pe timpul liceului. Cum era pe atunci și cum reușeați să vă procurați banii de buzunar? Care erau lipsurile cele mai apăsătoare pe vremea aceea?
În cămin era ca în armată, aveam un program foarte strict. Aveam un pedagog care ne dădea deșteptarea în fiecare dimineață. Făceam 10 minute de gimnastică în interior dacă era iarnă sau 10 minute în curte dacă era vară. Apoi, pe rând, unul câte unul, ne spălam, ne îmbrăcam și mergeam spre masă, tot încolonați. Cred că de aici mi se trag ordinea și disciplina. De la școală mergeam apoi la sala de lectură, iar trei zile pe săptămână eram la ansamblul de dans. Nu a fost deloc ușor, însă obișnuința mi-a devenit a doua natură, și de atunci nu îmi mai ies din ritm. Am același ritual. Mă trezesc la 6 dimineața, fac gimnastică, practic tot ce am făcut în tinerețe fac și acum.
Nea Mărin: „Am făcut foarte multe compromisuri'
Nu e un secret că cum sunteți unul dintre cei mai apreciați coregrafi de dansuri populare din țară și, cu siguranță, cel mai cunoscut și iubit de public, dar altceva aș vrea să știu… Care sunt cele mai grele momente din carieră? Mă refer aici la eșecuri, renunțări, frustări, concesii pe care le-ați făcut de dragul pasiunii.
Pot să spun că am făcut foarte multe compromisuri. Pe vremea când avem 15 ani, toți copiii, după ce terminau lecțiile, mergeau la joacă, la fotbal, la handbal. Eu, nu. Pe mine mă interesa doar dansul. Începusem apoi să ne împrietenim cu fetele, însă focusul meu era tot către dans. Eram ca un robot fixat pe pasiunea mea. Am considerat că, dacă voi dansa și dacă duc tradiția după mine, eu voi fi exact ce mi am dorit – omul care duce tradiția mai departe.
În vacanțe, aveam tot timpul cantonamente de dans, mergeam la mare sau la munte, asta până am început serviciul.
În anul 1979, am ajuns la Ansamblul Rapsodia Română de profesioniști, iar programul meu consta în muncă, dans, repetiție și spectacole. Am avut o perioadă în care doar ziua de luni era liberă. Sâmbăta și duminica aveam câte două spectacole. Practic, din 31 de zile într-o lună noi aveam 31 de spectacole. În ciuda faptului că aveam un program încărcat, mi-a plăcut enorm perioada, pentru că îmi trăiam visul cu ochii.
Sursă foto: facebook, PR
Urmărește-ne pe 
