Buzunarul' lui Visniec este recent. Am fost intotdeauna aplaudati si rechemati in teatrele pe unde am trecut, de exemplu, in Elvetia sau in Franta, pentru inca alte reprezentatii. Intotdeauna am avut cronici laudative. Nu am facut niciodata tam-tam pe acest subiect. Am asteptat curioasa sa vad cand se va tine, totusi, cont de acest succes ce apartine Teatrului Romanesc, pana la urma. Ma intrebam cand se va recunoaste ACASA oficial acest succes. Nu vorbesc de recunoasterea publicului. Daca trebuie sa multumesc cuiva in Romania, voi multumi in primul rand Publicului. Care mi-a incalzit intotdeuna sufletul cu aplauze si mai ales cu caldura ce se revarsa din ochii spectatorilor la finalul unui spectacol. Asta e, de fapt, UNICUL premiu REAL al unui actor.
Recunoasterea oficiala ce este conferita cu acest Mare Premiu este prima recunoastere Acasa dupa… atatia ani de succese in afara tarii… Multumesc Juriului, pentru curajul aceste alegeri. Vreau sa subliniez faptul ca una este sa faci o productie independenta si alta este sa fii subventionat. Buzunarul cu paine' a concurat cu productii mari ale teatrelor subventionate. Unde ai o structura in spate, bani, o armata de oameni, etc. De aceea consider ca acest premiu ar trebui sa dea incredere miscarii productilor independente.
Cand ai succes in strainatate si se vorbeste frumos de Romania si datorita contributiei tale, te doare ca la tine acasa nimeni nu te baga in seama la nivelul oficialitatilor. Sau ca esti dat la o parte intentionat. Din nou, nu vorbesc de public. Dar cand se intampla sa vina recunoasterea oficiala este o mare bucurie. Ma gandesc ca mai e o sansa… Bette Davis spune un lucru foarte adevarat: Suferinta unui artist vine din faptul ca asteapta sa fie incurajat de oamenii din breasla'. Ca sa nu sufere, un artist ar trebui sa nu astepte nici un fel de recunoastere niciodata din partea nimanui. Sa-si faca treaba cinstit si cat poate el de bine. Atat. Si are mare dreptate!
Ce gasim in buzunarul cu paine, ce ascunde acest loc secret?
Buzunarul ascunde credinta mea cea mai puternica. Aceea ca un artist nu exista pe o scena inspre demonstratie. Un artist nu are ABSOLUT nimic de demonstrat, ci doar de daruit. Stiu ca foarte multi dintre colegii mei, chiar, gandesc ca astea sunt doar vorbe. Stiu ca se face si bascalie de ce spun si declar… e alegerea domniilor lor. Asta e credinta mea si basta. Eu asa cred. Si nu mi-e rusine de credinta mea. Teatrul este un miracol inspre descoperire de sine si inspre daruire. E una din cele mai frumoase declaratii de dragoste care exista: un om pe o scena, in fata altor oameni, care nu vrea decat sa impartaseasca timp si emotii cu cei din fata lui. Asta nu inseamna iubire?
Oana Popoiag, Foto: arhiva vedetei
Urmărește-ne pe 
