Rachel McAdams - Ultima partenera a lui Hoffman

Când un emigrant cecen, Issa, ajunge ilegal în Hamburg, este implicat fără voia lui într-un război împotriva terorismului, în care actanţii sunt bancheri, avocaţi, spioni şi agenţi C.I.A. Povestea, spusă iniţial de John le Carré în cartea „A Most Wanted Man („Cel mai vânat om din lume), este adusă la viaţă de regizorul Anton Corbijn şi de actorii Rachel McAdams şi Philip Seymour Hoffman. Pentru Hoffman, „A Most Wanted Man este ultimul film în care a jucat un rol prin­cipal, înainte de a lua o supradoză de droguri în baia apartamentului său din Manhattan, o combinaţie de cocaină, heroină şi amfetamină care i-a fost fa­ tală. S-a stins din viaţă la numai 46 de ani, lăsând în urmă trei copii şi nume­roase filme devenite cult – „Scent of A Woman, „The Big Lebowski, „Almost Famous şi „Cold Mountain sunt doar câteva exemple, care i-au adus multiple premii, inclusiv un Oscar pentru Cel mai bun actor în rol principal.

Rachel McAdams, actriţa care interpre­tează rolul unei avocate specializate în problemele imigranţilor, îşi aduce amin­te de colaborarea cu Philip Seymour Hoffman, de zilele de filmare alături de el pe platourile din Hamburg, Germa­nia, şi de felul în care a reuşit să îşi con­tureze personajul, Günther Bachmann, şeful unui departament de contra-tero­rism care încearcă să distrugă din rădăcini organizaţiile Jihad.

Cum ai ajuns să lucrezi la acest film?

Ei bine, am fost foarte norocoasă, lu­cram la alt film în Berlin, iar Anton (n.r. Corbijn) locuieşte acolo. Am luat prânzul împreună şi atunci mi-a expli­cat scenariul şi personajul. Eram îndră-gostită de ceea ce făceau John le Carré şi Anton şi nu jucasem niciodată rolul unui avocat. Apoi mi-a spus cine sunt ceilalţi actori din distribuţie şi mi s-a părut un proiect cu adevărat incitant.

Când ai descoperit-o pe Annabel Richter prin intermediul cărţii şi apoi al scenariului, cum ţi s-a părut?

Incă de la început admiram profesia ei. |n perioada în care m-am documentat, am întâlnit femei care din asta trăiesc. |ncearcă să ofere azil politic refugia-ţilor. Mi s-a spus că în lume există în prezent aproximativ 40 de milioane de oameni care fug din ţările lor. Aşadar e o meserie complicată şi o piesă impor­tantă din puzzle, îi respect pe cei care o practică. Nu câştigă prea mulţi bani, nu sunt finanţaţi de guvern şi de aceea se bazează pe activităţi de strângere de fonduri pentru a merge mai departe. Admir asta. A fost o descoperire minu­nată şi mi-a făcut mare plăcere să vor­besc cu aceste femei şi să îmi dau seama ce le convinge să ajute pe cineva. In timp ce mă documentam am întrebat cum poţi să îţi dai seama dacă cineva îţi spune adevărul şi mi s-a răspuns că niciodată nu poţi să ştii sigur. Cred că de aici am pornit cu Annabel. |l în-tâlneşte pe Issa, simte că lui îi este frică, fuge de ceva şi vede că experienţele prin care a trecut îl torturează. Probabil că nu îi va cunoaşte niciodată povestea în întregime, dar îşi dă seama că tipul acesta nu are pe nimeni în afară de ea.

Pentru că în acest film apar atât de multe personaje, aţi putut să vă jucaţi mai mult cu subiectul, având în vedere că nu puteaţi acoperi totul într-un timp atât de scurt?

Cred că toată lumea respectă cartea scrisă de le Carré şi povestea pe care el a spus-o. Bineînţeles, a trebuit să o consolidăm şi să facem modificări, dar am păstrat baza poveştii.

Distribuţia filmului este impresio­nantă şi sub conducerea unui regizor mai puţin experimentat lucrurile ar fi putut să nu iasă atât de bine.

(râde) Da, asta este strălucirea lui An­ton. Există multe fire ale poveştii şi mulţi oameni, personalităţi, personaje. Ne-a ajutat foarte mult faptul că am ajuns să cunoaştem foarte bine perso­ najul lui Philip Seymour Hoffman. El este cheia şi toate celelalte personaje se învârt în jurul lui. Cred că de la această idee a pornit şi Anton. Philip a purtat această greutate pe umerii lui şi a reuşit să obţină un personaj puternic. Anton i-a recunoscut forţa şi a construit totul de aici. A fost foarte inteligent, pentru că, într-adevăr, e o poveste în care te poţi pierde. De aceea, atunci când ai un pilon central, toate personajele periferi­ce se învârt în jurul lui, sunt interesate de el şi de felul în care interacţionează. Chiar nu ştiu cum a reuşit Anton să lege totul, pentru că în multe zile simţeam că mi se învârte capul. A avut cu sigu­ranţă un plan genial şi cred că a făcut o treabă minunată. Nu a permis nicio­dată ca lucrurile să devină prea compli­cate, dar în acelaşi timp a provocat inte­lectual publicul şi l-a stimulat, fără a sacrifica partea vizuală. Cred că asta oferă echilibru filmului.

Ai nişte scene minunate alături de Philip, ne poţi vorbi despre relaţia dintre Annabel şi Gunther Bachmann?

Cei doi se află pe baricade diferite. Ea a mai avut de-a face cu astfel de orga­nizaţii şi niciodată lucrurile nu au de­curs bine. El a răpit-o şi a închis-o într-o celulă dintr-o închisoare subte­rană, ceea ce automat îi face inamici. E o afacere murdară, miza este mare şi, până la urmă, chiar dacă nu îşi doreşte, Annabel va trebui să intre în joc. Ea speră numai ca el să fie sincer când spune că intenţiile sale sunt bune. La final, îţi frânge inima, pentru că lucru­rile nu ies bine.

Scena de la final, în care toate lucru­rile o iau razna, este minunată. An­ton chiar a spus că ceea ce vedem noi pe ecran nu a făcut parte iniţial din scenariu, ci că a folosit reacţia spon­tană a lui Philip.

Asta a fost surprinzător. Scena a fost atât de interesantă, pentru că atunci când am citit cartea mi-am imaginat că Hollywoodul o va adapta în ceva cu adevărat exploziv şi dramatic. Ca în-tr-un film în care ard maşini, oamenii aleargă şi ţipă şi e un haos complet. Dar am început să filmăm şi totul s-a terminat fără să ne dăm seama. Anton a fost foarte inteligent când a decis să filmeze scena de final la lumina zilei. Pare totuşi că se petrece în miezul nopţii, o viaţă a fost luată şi nimeni nu va mai şti nimic de ea, iar în urmă nu rămâne nimic, doar o şoaptă. Era nevoie de dramă, iar reacţia lui Philip a completat scena perfect.

Cum a fost să lucrezi cu Philip?

A fost un adevărat dar să îl pot privi la lucru îndeaproape. Fiecare scenă a avut un element periculos, ceea ce e greu de obţinut, mai ales dacă ai repe­tat acelaşi lucru de zece ori. Cu cât re­petam de mai multe ori o scenă, cu atât devenea mai puternică, iar ceea ce m-a uimit a fost abilitatea lui de a păstra emoţia de la început. Apoi, să fiu mar­toră la procesul prin care devine o altă persoană, să văd cum îşi joacă perso­najul fără să piardă din vedere cine era, asta a fost incredibil! Nu spun că s-a confundat cu personajul său. Era un jucător de echipă, prezent şi coope­rant. Putea să urmărească povestea globală, dar să ţină cont şi de viziunea propriului său personaj. Am învăţat foarte multe privindu-l şi lucrând cu el. A fost un actor măreţ.

Atunci când filmezi într-un loc pe care nu îl cunoşti, cum este Ham­burg, te ajută să o conturezi mai bine pe Annabel?

Filmările din Hamburg cu siguranţă au amplificat această experienţă. Ham­burg e un loc special. E un oraş-port în care mereu este lume care vine sau pleacă şi are o mare diversitate cultu­rală. Anton a surprins foatre bine esen-ţa locului şi atmosfera cu adevărat internaţională de acolo.

Anton Corbijn spunea că nu a simţit că este regizor până nu a făcut acest film.

Este modest.

Dar este fascinant cum cineva atât de talentat este aşa de nesigur în privin-ţa locului pe care îl ocupă în lumea creativă. Cum e atunci când lucrezi cu cineva ca el?

Anton este un tip haios şi asta e o cali­tate minunată. Este modest şi pare că se simte într-adevăr bine alături de ac­tori. Le oferă spaţiul necesar pentru a juca şi pentru a descoperi singuri anu­mite lucruri. Are un dar! Nu cred că e orgolios şi, în acelaşi timp, simţi că are grijă de tine. E un regizor foarte blând. Nu îi împinge pe toţi de la spate pentru a obţine ceea ce îşi doreşte şi cu toate acestea îşi păstrează mereu viziunea. Am jucat într-un platou calm şi fericit. Iar el a experimentat în permanenţă, fără a-şi lua ochii de pe ceea ce făceam. {i, bineînţeles, imaginile pe care le surprinde sunt senzaţionale!

Spuneai că fiecare personaj din acest film este puţin singur. De ce?

Am discutat un pic cu Anton despre asta şi ne-am gândit de fiecare dată dacă avem loc să includem şi asta în film. Sunt atâtea fire de urmărit în po­veste, atât de multe detalii şi atât de mulţi oameni, încât nu ştiam dacă mai e loc şi pentru poveşti individu-ale. Sunt uimită că Anton a reuşit să le includă.

Cât timp ţi-a luat să obţii accentul lui Annabel? Este o anumită regiune din Germania unde se vorbeşte aşa?

M-am bazat în principal pe accentul din Hamburg, dar în carte tatăl lui Annabel este un judecător important, care a trimis-o la şcoli private din toată lumea, aşadar ea a studiat în diverse locuri. De aceea, accentul putea fi ori­cum îmi doream eu. Mi s-a părut că este loc de o nuanţă internaţională în dialectul pe care îl vorbeşte. Simplul fapt că mă aflam în Germania m-a aju­tat foarte mult. Am petrecut mult timp încercând să descopăr oraşul Ham­burg, ascultându-i pe oamenii de acolo şi antrenându-mi urechea. Nu cunosc pe nimeni care să caracterizeze dialec­tul german drept „simpatic, dar mie mi s-a părut simpatic. (râde)

ANTON CORBIJN DESPRE PHILIP SEYMOUR HOFFMAN:

„Când mă gândesc la moştenirea lăsată de Philip Seymour Hoffman, nu ştiu de unde să încep, pentru că este impresionantă. Asta spune multe despre alegerile pe care le-a făcut. A fost cel mai bun actor la care mă pot gândi, chiar şi prin rolurile mici a reuşit să se diferenţieze mult de contemporanii săi. Atuuri­le sale au fost puterea de a se cufunda complet în personajul său şi lipsa totală de vanitate. |n acelaşi timp, blestemul său a fost că ura ceea ce iubea, se măcina profund din cauza personajelor sale. Prietena mea, Nimi, a fost cea care mi l-a recomandat pe Philip Seymour Hoffman, imediat după ce a citit scenariul de la «A Most Wanted Man». Privind în urmă, cred că el era singura alegere. Era limpede că el trebuie să aducă la viaţă personajul lui John le Carré. Indiferent de problemele pe care le avea în afara platoului, domestice sau de altă natură, jocul său actoricesc nu a avut niciodată de suferit.

Prima noastră întâlnire a avut loc cu ocazia unei sesiuni foto pentru Vogue în New York, în 2011. |n timp ce stiliştii îi aranjau pantalonii într-o cameră alăturată, am folosit acea pauză pentru a discuta despre rolul lui în film. Stătea acolo doar în lenjeria intimă, bineînţeles, dar asta nu l-a împiedicat să îşi piardă concen­trarea, indiferent de absurditatea situaţiei. Era extrem de serios când venea vorba de muncă.

Urmărește-ne pe Google News