Luminiţa Gheorghiu: “Ce să fac? M-am născut mamă!”

La Berlin aţi fost prezentă la premie­ra „Poziţia copilului, dar aţi lipsit de pe scenă atunci când filmul a fost de­clarat câştigător.-De ce nu aţi partici­pat la gală?

După premieră ne-am întors cu toţii acasă, apoi am fost rechemaţi la Berlin peste câteva zile. Eu a trebuit să rezolv nişte lucruri în România şi nu am mai putut pleca. Dar acum premiul a venit acasă şi îi aparţine întregii echipe. Ur­sul a venit! Aştept premiera oficială din Bucureşti şi atunci o să facem o petrecere de pomină!

În prima jumătate a filmului, Cornelia e un personaj antipatic, dominant, iar fiul ei pare victima comportamentului mamei. Cât de greu este să jucaţi un astfel de personaj care poate trezi an­tipatia publicului?

Personajele negative sunt foarte intere­sante, dar, în acest caz, victima reală  este Cornelia. Se lasă folosită de băiatul ei, Barbu, şi de soţul ei, domnul Făgărăşanu. I se pun în spate tot felul de lucruri pe care ea le rezolvă. E foarte uşor pentru Barbu să ceară ajutorul într-o situaţie şi să îl refuze în alta. Dacă ai putere să te rupi de duritatea acestei mame, rezolvă-ţi singur proble­mele. De ce o părăseşti în clipa în care te-a scăpat de puşcărie? A, o părăseşti când ţi-e uşor? Sunt tineri care îşi iau viaţa în propriile mâini la vârste fragede, şi atunci nu mai există părinţi care domină.

Luminita Gheorghiu, intr-un rol magnific in Pozitia copilului'

Impreuna cu Bogdan Dumitrache la premiera berlineza

Despre greşelile Corneliei s-a tot vor­bit, dar care credeţi că sunt părţile ei bune?

Chiar face greşeli. Când iubeşti atât de mult, chiar pe propriul copil, nu ai cum să nu greşeşti. Trebuie să îl laşi să îşi rezolve singur problemele, pen-tru că altfel îl arunci în viaţă nepregătit. Trebuie să îţi înfrângi această dragoste nemăsurată şi să îl laşi să mai pună şi el osul la treabă. La Cornelia, dra­gostea asta se întoarce împotriva ei, pentru că la final este părăsită. Părţile bune? O mamă care dă totul familiei e un lucru bun. Ce poate fi mai bun şi mai frumos la o mamă, dacă nu iubirea şi grija pe care o poartă familiei?

După experienţa acestui film, cum priviţi relaţia pe care o aveţi cu cele două fiice ale dumneavoastră?

Înainte de a face acest film am avut norocul ca, la o discuţie despre cadouri, una dintre fiicele mele să îmi spună să nu le mai fac surprize. Mi-au uşurat munca, pentru că este atât de greu să cumperi un cadou pentru copii. Fetele mele sunt mari, Maria are 27 de ani, Alexandra împlineşte pe 15 martie 25 de ani, iar filmul ăsta vine când eu m-am ocupat deja de educaţia lor. Le-am cicălit cu şcoala, cu instrumen­tele, cu limbile străine şi, mai ales, cu lectura. Aveau program de lectură pe număr de pagini, iar în vacanţă acest număr creştea, bineînţeles. Le-am dat însă şi multă libertate. Iar acum recu­nosc că le mai spun că e frig şi că se îmbracă subţire, le întreb ce au mâncat… Ce să fac? M-am născut mamă. Când ne iubim foarte mult co­piii, rămânem până în ultima clipă a vieţii noastre părinţi. Le tot întreb, iar ele îmi mai răspund, ba Maria, ba Alexandra: „Dar nu am răcit!'. Sunt o mamă iubitoare şi, la capitolele îmbrăcat şi mâncat, le cicălesc.

Cu ce bagaj aţi rămas de la mama dumneavoastră? Cum era şi ce aţi învăţat de la ea?

Mama mea era un om foarte vesel! Şi mama, şi tata erau doi oameni frumoşi. Fratele meu a moştenit trăsăturile lor. Am învăţat de la ei să fiu veselă, la noi se cânta foarte mult în casă, romanţe, muzică uşoară, şi eu am făcut şase ani de pian şi trei de acordeon. Am învăţat că trebuie să ai forţă, pentru că aşa era mama. Dacă o rugai să facă astăzi ceva, rezolva ieri. Era veselă şi foarte frumoasă. Şi părinţii meu au fost alături de mine în dorinţa mea de a face teatru.

[FOTO] Vedete pe covorul rosu la premiera filmului Pozitia Copilului'

Presa de specialitate din toată lumea v-a lăudat prestaţia. Ce comentarii v-au bucurat cel mai mult?

Când eram la Berlin, pentru că aveam foarte multe interviuri, la un moment dat chiar uitasem că la orice festival apar şi cronici. Am avut un program foarte încărcat şi abia dacă a fost timp să le citesc. Cred că am avut mai puţin de o oră la dispoziţie să mă îmbrac pentru covorul roşu. Abia când am ajuns în ţară am mai aflat ce s-a scris şi tot atunci mi-a dat cineva un articol dintr-un ziar, semnat de o respectată doamnă din media, cu titlul „Filmul românesc… Brrr!!!'. N-a reuşit să mă întristeze, dar mi-a ridicat semne de întrebare. Ani la rând venim cu premii de la competiţii internaţionale de pres­tigiu. Vreau să mă lămuresc, oare juri­ile internaţionale care selecţionează şi premiază filmele româneşti nu sunt competente? Pentru mine, care m-am născut şi am crescut în România, părerea românului contează. Am venit încălzită de la Berlin, de la Ursul de Aur, şi am răcit când am ajuns în ţară şi am citit acest „Brrr!!!'. Eu mă bucur când presa internaţională laudă România, dar apoi vin acasă şi aflu că suntem traşi de urechi. Noi, românii, ne dăm cu stângul în dreptul. Cine are competenţă, cei care ne înjură în România sau cei care de ani de zile oferă premii la festivaluri internaţio­nale?

Luminiţa Gheorghiu pe covorul roşu la premiile GOPO

Interviu de Raluca Tamas

Foto: arhiva VIVA!

Urmărește-ne pe Google News