Regizor, producător și scenarist, Tudor Giurgiu spune despre el că este un tip obișnuit, însă CV-ul său, unul absolut impresionant, îl contrazice. La fel și nenumăratele premii naționale și internaționale care îi certifică munca. De aceea am vrut să aflăm mai multe chiar de la el atât despre proiectele profesionale, cât și despre situația cinematografiei din România în contextul actual.
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE MARTIE, GRATIS, AICI!
Nu că ai mai avea nevoie de vreo prezentare, dar trebuie să menționez acest CV impresionant: regizor, scenarist, producător, preşedintele TVR între 2005 și 2007, inițiator al Galelor Premiilor Gopo, fondator şi preşedinte al TIFF din 2002… Te-aș ruga să-l prezinți în câteva cuvinte și pe omul, nu doar pe profesionistul Tudor Giurgiu!
Omul Tudor Giurgiu e un regular guy, cu preocupări care se întind de la familie, mers la cumpărături, la sport, la varii activități culturale; un om preocupat de mersul cetății și care-și propune și încearcă (nu știu cât și reușește, dar încearcă!) să facă bine în jurul lui. Un om cu dubii, cu temeri, cu neliniști, dar un om foarte optimist și câteodată idealist.
Din păcate, încă nu am trecut complet peste perioada neagră din ultimii doi ani, așa că o să te întreb cum te-ai descurcat în această perioadă, în condițiile în care lumea artistică a avut enorm de suferit. Care sunt dificultățile întâmpinate de lumea artistică în contextul pandemiei în general și de tine în special?
Lumea artistică a avut enorm de suferit, nimeni nu s-a așteptat la această situație în care nu ai avut unde să te „produci' ca artist, nu ai avut unde să-ți joci spectacolele sau să-ți arăți filmele. Evident asta a avut repercusiuni majore în ceea ce privește veniturile tuturor. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu să fiu într-o situație fericită, pentru că pe mine pandemia nu m-a prins cu niciun proiect în filmare, ci dimpotrivă. Lucram de aproape doi ani la un proiect de film artistic și am folosit cât am putut primul an de pandemie în a citi mult, în a mă documenta, în a face interviuri și toată munca de documentare. Anul trecut a fost unul de repoziționare și de încercări disperate de a face imposibilul-posibil, de a ține festivaluri, de a ne relua viața într-un mod cât mai normal. A trebuit să fiu un fin psiholog cu cei din jur, a trebuit să trec și eu însumi peste temeri și peste tot felul de momente stresante, să îmi spun că trebuie să merg mai departe și nu e o soluție să stau închis între patru pereți și să-mi fie frică să-mi reiau viața de dinainte.
Care este starea actuală a cinematografiei române? Mai aduc producțiile autohtone publicul în sălile de cinema? Sau hai să te întreb direct: de ce ar trebui să vină oamenii la filmele românești, la un film de-al tău?
Cinematografia română cred că stă bine, pentru că după mulți ani în care publicul se plângea că vedea doar un anume tip de film – cel care era premiat la festivaluri – oferta s-a diversificat, au apărut multe comedii, au apărut multe filme independente care sunt destinate publicului larg, multe făcute și cu ajutorul celor de la Netflix. Lumea cred că are o ofertă destul de variată de entertainment în filmul românesc. Cât despre filmele mele, m-aș bucura să vină oamenii să le vadă pentru că sunt filme care ridică întrebări, probleme, sunt filme despre noi, noi cei care am trecut prin nenumărate întâmplări în cei 30 de ani de după 1989. Fac filmele acestea pentru că mă preocupă traseul meu personal, dar și traseul nostru ca generație – oameni care au fost luați la 18 ani și bulversați total de schimbarea unei ordini politice și care au plonjat într-un mare necunoscut. Cred că sunt (sau m-aș bucura să fie!) filme care, deopotrivă, emoționează, dar și ridică întrebări.
Anul trecut, „Colectiv' a adus primele nominalizări la Premiile Oscar pentru o producție din România, iar lista filmelor românești care au primit distincții internaționale este impresionantă. Iată că, și fără să dispună de bugetul impresionant al producțiilor hollywoodiene, filmele noastre se bucură de succes! Sunt convinsă însă că aici e infinit mai greu să duci un film la bun sfârșit… Care sunt cele mai mari obstacole întâmpinate?
Provocarea majoră e una legată în primul rând de dimensiunea bugetului pentru că resursele sunt limitate și întotdeauna pornești de la cifrele pe care le ai în față pentru a-ți putea configura desfășurarea de forțe. Ori, din păcate, România nu e o țară unde interesul pentru cinematografie să fie comparabil nici măcar cu Ungaria, Polonia sau Cehia, comparația cu Hollywood-ul e irelevantă, nici nu mergem până acolo – iar aici mă refer la interesul autorităților pentru cinematografie.
Apoi, evident, sunt alte provocări legate de găsirea unor echipe potrivite, avem puțini profesioniști foarte pregătiți, iar cei foarte buni sunt foarte căutați pentru producții străine care filmează în România.
Nu în ultimul rând, o altă provocare ține și de alegerea subiectelor, pentru că, de exemplu, orice incursiune în trecut care presupune abordarea unei anume epoci, presupune alt tip de documentare și de pregătiri, îți complică foarte tare partea de pre-producție și producție efectivă.
Știu că nu e corect să întrebi un părinte pe care dintre copiii lui îl iubește mai mult, așa că o să te tog să-mi spui care este filmul pe care ai fi regretat cel mai mult dacă nu l-ai fi făcut.
În mod paradoxal, filmul pe care aș fi regretat cel mai mult că nu l-aș fi făcut este ultimul, filmul pe care tocmai l-am terminat de filmat, Sibiu ‘89 cu titlul de lucru, un film despre întâmplări și evenimente destul de neștiute de marele public, din decembrie 89. Nu m-aș fi gândit niciodată că voi ajunge să fac un film despre această perioadă, însă acum, după câțiva ani buni de lucru la acest proiect, sunt extrem de bucuros că am putut să-l fac, e filmul de care acum mă simt cel mai legat.
Filmul tău de debut, „Legături bolnăvicioase' (2006), a avut un succes impresionant. În 2019, ai „recidivat' cu „Parking', un alt lungmetraj de dragoste. Cum s-a născut ideea de a face aceste filme și ce a fost diferit, dat fiind că, 13 ani mai târziu, maturitatea artistică și-a spus cu siguranță cuvântul?
Filmele pe care le facem ne reprezintă, oricât de mult am vrea să fugim de oglinda asta. Desigur, într-un fel eram foarte tânăr și idealist atunci când am făcut Legături bolnăvicioase, într-o cu toată altă etapă de viață eram când am filmat Parking. Cred că traseul unui regizor vine să oglindească și schimbările pe care le are în viață. De asemenea, alegerea subiectelor nu e deloc întâmplătoare. Parking a fost o ocazie foarte specială pentru mine de a înțelege o altă latură a emigrației, a singurătății pe care o presupune viața de emigrant, a fost o incursiune fascinantă în lumea personajelor unui mare scriitor român, Marin Mălaicu Hondrari. Asta mă incită la fiecare proiect – să fac ceva nou, să caut ceva nou, să aflu în bună măsură și lucruri despre mine pe care poate nu le-am conștientizat înainte.
Citește și: Adrian Enache și Iuliana Marciuc petrec Paștele despărțiți:’Vom produce și bani’
Citește și: Fostul soț al Oanei Cuzino este în comă, la spital.Ce i s-a întâmplat milionarului Yoav Stern
Îmi amintesc că povesteai că ați filmat „Despre oameni și melci' în doar 27 de zile, film care a primit Premiul publicului la Gala Gopo, dar și în festivaluri internaționale. Ce amintiri ai din acea perioadă? Cum au decurs filmările, dat fiind că a fost un adevărat tur de forță?
Amintirile turnajului Despre oameni și melci sunt, probabil, cele mai plăcute din viața mea de cineast. Eram parcă într-o tabără cu toții, cu Andi, cu Monica, cu Dorel Vișan, cu toți ceilalți actori, cu echipa de filmare. A fost o călătorie extrem de plăcută, amuzantă și caldă. E, practic, avantajul oricărui film pe care-l filmezi cumva departe de casă, e foarte simpatic să vezi cum oameni maturi se transformă în niște copii care se bucură că au fugit de acasă, exact cum spuneam mai devreme – fix ca în tabără cu școală.
Ce te-a determinat să faci filmul De ce eu?' (2015)? Știm cu toții că a fost inspirat dintr-o tragedie care, la vremea respectivă, a impresionat opinia publică… Ce fel de mesaj îți dorești să transmiți în primul rând?
Am făcut De ce eu? pentru că veneam la rândul meu după o experiență emoțional complicată la conducerea Televiziunii Române între 2005 și 2007, acumulările de acolo, relația pe care am avut-o cu puterea politică și multe-multe alte sentimente derivate din această experiență m-au făcut să vreau să vorbesc despre mine și cumva am ajuns la povestea lui Cristian Panait, poveste cu care am rezonat extrem de mult pentru că am încercat să înțeleg motivațiile din spatele acțiunilor acestui tânăr procuror care s-a luptat cât a putut cu sistemul. Am făcut filmul convins că ar putea rămâne un document important despre o perioadă destul de gri din istoria noastră recentă. Acum, privind retrospectiv, mi se pare că toată relaționarea asta a justiției cu politica, relaționarea cu individul e una mult mai nuanțată decât am prezentat-o eu în film și mi s-a părut că este, de fapt, la vremea respectivă. Probabil că peste încă 10 ani aș face filmul cu totul altfel.
Cum îți alegi castingul? De obicei, ai în minte un anumit actor/actriță de la început? S-a întâmplat vreodată să-ți schimbi opțiunea inițială?
Castingul e un proces foarte complicat și care nu are niște reguli clare. Arareori pornești în cap cu un actor – mi s-a întâmplat asta cu Andi Vasluianu la Despre oameni și melci, în timp ce pe Emilian Oprea l-am distribuit cu mult înaintea filmărilor de la De ce eu? – mi s-a părut că e actorul cel mai potrivit, chiar dacă nu avea experiență de film în rolul procurorului. Am avut și cazuri în care m-am răzgândit, la Parking, când mai aveam doar o lună până să înceapă filmările. D-asta zic, nu e nicio regulă. La filmul pe care tocmai l-am terminat, Sibiu 89, am avut dileme mari de casting între câțiva actori și mă bucur că am putut lucra cu un actor extraordinar, Alex Calangiu, de la Teatrul din Craiova, de asemenea primul lui rol principal într-un lungmetraj.
Dacă ai avea de ales între cele două, ce ar fi – dramă sau comedie?
Mi-ar plăcea enorm de mult să fac comedie, chiar dacă unii probabil cred despre mine că nu sunt un tip comic și au dreptate, nu știu să spun bancuri. (zâmbește) Comedia mi se pare greu de făcut, dar e un gen care mi-e foarte drag.
Tudor Giurgiu: „Anul acesta sperăm să bucurăm publicul cu multe filme bune”
Pe tine în ce rol te-ai distribui într-unul dintre filmele tale? Unul comic sau unul dramatic?
Nu m-aș putea distribui în niciun rol, cred că sunt de nefolosit.
Pe 3 mai, așteptăm cu nerăbdare Premiile Gopo, așa că o să te rog să ne spui mai multe, dat fiind că filmul România Sălbatică, al cărui producător ești, alături de Matei Truţa, Vlad Rădulescu, este nominalizat în secțiunea Documentare.
M-am bucurat mult văzând că România Sălbatică a adunat multe nominalizări, cred că e un proiect foarte special și care s-a derulat de-a lungul unor mulți ani în liniște, în tăcere, în singurătate. Proiectul a fost pornit de doi anonimi la acea vreme – Dan Dinu și Cosmin Dumitrache – care însă au primit acum recunoaștere pe care o merită. Și nu doar ei, ci și autorii coloanei sonore, a muzicii – cred că au făcut o performanță incredibilă, aceea de a recrea de la zero un Univers sonor, de a găsi formule muzicale care să însoțească niște imagini extraordinare. Sper ca efortul lor să fie înțeles și premiat.
Numele tău este legat indisolubil și de Festivalul TIFF. Anul acesta va avea loc a 21-a ediție, iar ăsta chiar este un record într-o țară în care arta e un fel de copil vitreg… Cum reușești să pui la cale perfect un eveniment de o asemenea amploare de fiecare dată și ce obstacole ai întâlnit de-a lungul timpului? Anul acesta cu ce o să ne mai surprinzi?
Într-adevăr, TIFF-ul e un miracol: că există, că îl pregătim an de an în mare în mijlocul aceleiași echipe și cred că succesul lui vine din munca de echipă, din faptul că e un eveniment la care ne bucurăm, nu doar noi, creatorii lui, ci și toți cei cu care colaborăm – voluntarii, echipa din Cluj, echipa din București. Asta s-a văzut foarte bine în ultimii doi ani când, deși mulți nu ne dădeau șanse, am reușit să-l facem. Am fost practic primul mare eveniment cultural și singurul care s-a desfășurat fizic și nu online, doi ani la rând. Anul acesta sperăm să bucurăm publicul cu multe filme bune și cu evenimente neconvenționale, cu evenimente pentru copii, familii, cu cine-concerte, cu invitați speciali. Practic, inaugurăm sezonul festivalurilor în Cluj, oamenii povestesc despre filme, zi-noapte, stau de vorbă, e o stare, e un spirit extraordinar care cuprinde tot orașul.
Știu că fiul tău, Ștefan, ți-a moștenit talentul, însă a preferat actoria. Povestește-ne, te rog, mai multe despre asta!
Ștefan râde când spune că l-am forțat să meargă ateliere de film, de workshop-uri, dar cumva nu a avut de ales, ținând cont că ambii părinți sunt în această lume. S-a jucat de câteva ori cu actoria, lucrând la producții precum America, venim! sau seria Străjerii a lui Liviu Marghidan, dar sunt absolut convins că nu e deloc un domeniu pe care ar vrea să-l urmeze și l-aș și sfătui să nu facă asta.
În ce fel au interacționat viața profesională și cea personală în cazul tău? S-au împletit armonios sau pasiunea pentru profesie te-a făcut să pierzi pe celălalt plan?
Nu știu cine s-ar putea lăuda că știe rețeta perfectă de a împleti tumultul vieții profesionale cu viața personală, am crezut că ele pot să coexiste, să coabiteze, însă cred că e un lucru al naibii de greu de făcut. Eu unul am eșuat de multe ori în asta, dar mai învăț.
Am reținut când ai spus că lucrezi de ceva vreme la o mini-serie. În ce stadiu te afli? O să vedem curând un serial în regia lui Tudor Giurgiu?
Lucrez de câțiva ani la o mini-serie despre dansatorul Trixy Checais, dar e un proiect care are nevoie de mult timp și mulți bani pentru a se concretiza, așa încât probabil proiectul cel mai concret care se va vedea pe ecrane curând va fi filmul inspirat din evenimentele din 89. E un proiect care sunt convins că va genera multe discuții, va fi un film controversat, un am niciun dubiu.
Foto: Adi Bulboacă, arhiva personală
Urmărește-ne pe 
