Dacă n-o cunoști pe Elena Gheorghe și cineva îți relatează totul despre viața ei, ai impresia că asculți firul narativ al unei povești. O poveste cu deznodământ fericit, cu emoții inerente, cu evenimente neașteptate, dar fără frici sau resentimente. Are o carieră fructuoasă, un soț care-i este alături din adolescență, doi copii minunați, iar acum a venit momentul ca toți patru să facă primul pictorial de familie, în exclusivitate pentru VIVA!
Deși nu pare, știu că tu ai avut destul de multe restricții în copilărie. Îți amintești să fi fost vreodată pedepsită?
Am fost, bineînțeles, ca orice copil. Am primit și o mamă de bătaie pe care n-am s-o uit niciodată, și totul din cauza fratelui meu, care, la 4 ani, s-a gândit să plece și să se scalde în gârlă, în timp ce eu jucam elasticul cu fetele și credeam că s-a dus până în casă, să-și ia praștia. A doua zi eram zebră și n-am mai putut merge la ziua prietenei mele. De obicei, eram pedepsită pentru ce făceau frații mei… Mai precis, Costin.
Cum a fost copilăria ta, Elena?
A fost o copilărie frumoasă, și asta cred că se datorează faptului că am avut parte de frați, căci am făcut multe împreună, și bune, și rele. În același timp, copilăria mea a fost ușor diferită de a unui copil normal, pentru că de multe ori eram nevoită să renunț la joacă pentru a merge la ore de canto, la concursuri și tot ce ținea de pregătirea muzicală. M-am maturizat destul de repede, în primul rând pentru că am fost sora cea mare și trebuia să am grijă de frații mei, apoi pentru că trebuia să mă port într-un fel anume, eram fata preotului și nu se cădea să copilărești prea tare, aveam anumite responsabilități și existau anumite limite. Și, în al treilea rând, pentru că am intrat repede în industria muzicală și, dacă nu te maturizezi la fel de repede, e riscant.
Coperta VIVA! aprilie 2019
Cât de greu a fost să te desprinzi de părinții tăi, alături de care ai locuit la Clinceni, și să te muți în București singură, în anii adolescenței?
A fost greu, dar nu m-am mutat singură, ci am avut-o alături pe sora mea, Ana, pe care, de fapt, am avut-o mereu alături, chiar și acum (și la propriu, și la figurat). Am învățat multe în adolescență: cum să fac mâncare, cum să mă gospodăresc, cum să-mi aleg prietenii. A fost o etapă foarte importantă în viața mea și îi mulțumesc Lui Dumnezeu că mi-a scos în cale oamenii potriviți de la care am învățat lucruri bune. Întotdeauna mi-a plăcut să mă înconjor de oameni mai mari decât mine, mai învățați.
Ce greutăți ai întâmpinat?
Ca orice adolescent care trebuie să se descurce singur în București. Am avut noroc că mama ne-a pus la treabă de mici – să facem curat, să spălăm, să călcăm; eu oricum am o problemă în ceea ce privește curățenia. Trebuie să fie curat, altfel nu mă simt bine. Provenim dintr-o familie modestă și poate asta a contat și în a ne chibzui. Știam valoarea banului, mai ales că, de pe la 16 ani, deja mă întrețineam singură și îmi plăcea tare mult treaba asta. Mereu mi-a plăcut să fiu independentă, chiar dacă uneori poate aveam anumite nevoi, dar din mândrie nu ceream și mai bine răbdam până îmi puteam lua singură. Apoi, mai erau tentațiile.
Când te vezi singur acasă, parcă îți vine să pleci, dar când știi că, la ora 20.00 te sună pe fix și, dacă nu răspunzi, vine vecina, iar dacă nu ești acasă, în 30 de minute vin ai tăi de la Clinceni, ți se pare prea complicată plecarea și renunți. (râde) Eu deja eram în Mandinga și aveam programul foarte încărcat, în plus eram la liceu, aveam de învățat și mai aveam și multe repetiții, iar când ai programul full, nu mai ai timp nici de gânduri, darămite de altceva.
Citește continuarea interviului în numărul de aprilie al revistei VIVA!
Foto: Facebook
Urmărește-ne pe 
