Bogdan George Apetri s-a pregătit pentru avocatură, dar alta era pasiunea care avea să-i schimbe destinul complet… Așa a ajuns, la doar 25 de ani, la celălalt capăt al lumii, în Statele Unite, unde a luat-o de la capăt. La 49 de ani, este un regizor și un producător reputat și multipremiat, dar și profesor la Universitatea Columbia. Cum a ajuns un român să le predea film americanilor, cum se împarte între New York și Piatra Neamț, dar și care sunt proiectele sale actuale și viitoare, ne spune chiar Bogdan George Apetri.
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE MARTIE, GRATIS, AICI!
Te salutăm de la mai bine de 7.000 de kilometri distanță! Cum este acum la New York? Mă gândesc că de acolo, departe de război, lucrurile se văd cu mai mult optimism…
Sunt 7.646 de kilometri pe care abia aștept să îi fac în fiecare vară când mă întorc acasă, ba uneori și iarna, când timpul îmi permite. Cât despre război, lucrurile nu se văd cu mai mult optimism de aici, dimpotrivă. Conflictul din Ucraina nu e o problemă localizată lângă noi, e un război cu multiple consecințe și ramificații la nivel global. Așa că americanii – dar numai ei – privesc cu mare îngrijorare situația din Ucraina, de la atrocitățile împotriva civililor nevinovați până la consecințele economice mondiale, incluzând posibilele crize alimentare, scumpirea petrolului și inflația galopantă (o criză acută aici, în Statele Unite). Sunt puține motive de a privi cu optimism schimbările la scară largă pe care sunt sigur că războiul lui Putin le-a pus deja în mișcare, schimbări cărora le vom simți efectul și peste câteva decade, după părerea mea.
Martie a fost o lună foarte importantă pentru cinematografia românească – mă refer aici la Premiile Gopo, la care tu ai fost nominalizat, la categoria Cea mai bună regie, cu filmul Neidentificat'. De altfel, filmul a primit deja Premiul presei străine la Festivalul Internațional de Film Transilvania 2021 (TIFF) și Trofeul Anonimul. Ce înseamnă asta pentru tine?
Un regizor nu face niciodată filme pentru premii, iar dacă le face pentru asta, atunci nu face cinema. Așa că nu mă gândesc niciodată la ele, dar nici nu voi minți, spunând că nu mă bucură selecțiile la festivaluri, nominalizările, premiile. Ele sunt benefice în primul rând filmului, pentru că atrag atenția asupra lui, iar în felul ăsta mai multă lume va auzi de el și îl va vedea, fie la cinema, fie la festivaluri, fie la televizor, pe HBO sau pe alte platforme de vizionare, cu mult timp după lansarea oficială. Așa că m-au bucurat mult premiile de la TIFF și Anonimul, cum mă bucură și acum cele șapte nominalizări Gopo. Sper să trezească curiozitatea iubitorilor de film care nu au apucat să îl vadă încă, și să petreacă astfel două ore în compania lui. De asemenea, orice premiu este pentru mine o oportunitate de a mulțumi încă o dată echipei cu care am făcut filmul împreună – e o recunoaștere nu a muncii mele, ci a efortului titanic depus de o mică armată de oameni care timp de două luni și-au pus deoparte viață personală pentru a lucra din greu la un proiect în care au avut încredere.
Trebuie să le spunem cititorilor noștri că este vorba, de fapt, despre o trilogie, iar la primele două filme – „Neidentificat' și „Miracol' – ai lucrat în paralel. Cum ai reușit să filmezi în același timp pentru două producții atât de diferite?
Aduc încă o dată în prim-plan echipa mea de filmare, pentru că, fără ei, nu aș fi reușit niciodată. Începând de la Oleg Mutu, directorul de imagine, trecând apoi la producători, la asistenții de regie, la scenografi, la departamentul de costume, la electricieni, la absolut fiecare om din echipă – mi-ar fi plăcut să-i nominalizez pe fiecare în parte, dar cum sunt prea mulți oameni dragi și valoroși, nu pot din păcate – toți au făcut posibilă această mică nebunie de a filma două proiecte separate în același timp. Ca întotdeauna, una e să vii cu un plan bine formulat în cap, și cu totul alta să îți convingi colaboratorii că e posibil. Ne-am înhămat cu toții la treabă și am reușit până la urmă – le mulțumesc tuturor! Partea interesantă este că nu a fost neapărat un efort fizic herculean (deși și asta e adevărat), ci mai degrabă un efort emoțional, psihologic. Cele două filme au universuri stilistice foarte diferite, iar particularitățile de stil s-au răsfrânt asupra tuturor detaliilor, de la tipul mișcărilor de cameră, la lumină, la costume, până la ritm, la montaj, la încadraturi. Partea cea mai grea a fost recalibrarea artistică și emoțională de fiecare dată când treceam de la un proiect la altul, uneori chiar în aceeași zi, când filmam la un film dimineața și treceam la celălalt film după-amiaza.
Acțiunea din toate cele trei filme scrise și regizate de tine se petrece în Piatra Neamț, locul tău natal. De ce ai făcut această alegere? Este pulsul unui oraș de provincie mai potrivit pentru ce vrei să transmiți?
A fost o alegere gândită de mult timp, pentru că întotdeauna e mai interesant să mergi în jos, să investighezi adânc, decât să explorezi în lateral, departe. Am vrut să iau un loc restrâns, un spațiu bine localizat și să îl revelez spectatorului nivel cu nivel, personaj cu personaj, fațetă cu fațetă. Asta a fost ideea celor trei filme dintotdeauna – în centrul trilogiei să fie același univers, aceeași constelație de personaje, dar fiecare film să aibă propria viață, propria tema, propriul stil de filmare, potrivit poestii în sine, nu unor altor considerente de construcție generală. În plus, faptul că știu orașul și oamenii de acolo atât de bine m-a ajutat mult când am scris sau rescris scenariile de aici de la New York, când am plănuit căutarea locațiilor, când mi-am imaginat scenele, când m-am gândit cum se mișcă personajele, cum vorbesc, cum interacționează, cum se așază pe scaun, cum glumesc. Și nu în ultimul rând, e vorba despre o serie de trei filme în care personajele principale dintr-un film devin secundare în celelalte și viceversa. Lucrul ăsta se poate întâmpla natural doar într-un oraș mai mic de provincie, nu într-un oraș mare și aglomerat în care asemenea lucruri ar părea mai degrabă coincidențe venite de la regizor și scenarist, decât lucruri care se întâmplă în mod organic într-un loc limitat că spațiu, în care se desfășoară trei povești separate, de sine stătătoare.
Dat fiind că este vorba despre niște thrillere, aș vrea să știu cât de mult te-a ajutat formațiunea ta de avocat în construirea lor. Mă gândesc aici și la „Periferic', filmul tău de debut în lungmetraj…
M-a ajutat, bineînțeles, dar nu într-o măsură atât de mare pe cât ar putea crede lumea. Nu m-au inspirat povești reale la scrierea celor două prime filme, și nici nu sunt mai atras de thrillere ca o consecință a experienței mele de avocat în drept penal. Indiferent de ce fel de film faci, ca regizor, cel mai mult te ajută să cunoști oamenii, punct. Nu facem filme să fim interesanți, să găsim încadraturi frumoase sau inovatoare, ci facem cinema pentru a descoperi și a arăta spectatorului ce înseamnă să fii om. Sună cam bombastic, dar e adevărat. Așa că avocatura m-a ajutat în a cunoaște și alte părți ale noastre – ale mele inclusiv – părți pe care nu le știam la acea vârstă, părți poate mai întunecate. Asta m-a ajutat cel mai mult, și cu cât voi ști mai multe despre mine, despre noi toți, cu atât voi deveni un regizor mai bun. De fapt, nu am plecat la niciunul dintre filme cu ideea de a face un film de gen, sau un thriller, ci tot timpul plec de la personaje. Dacă le construiești bine și adevărat, personajele te duc în direcția în care vor ele. Efectiv, la final tragi linie și vezi ce fel de film a ieșit.
Bogdan George Apetri: „Mă simțeam singur pe un întreg continent, nu știam și nu mă știa nimeni”
Dacă tot am adus vorba despre profesia ta inițială, cum a ajuns un tânăr avocat în America și de ce ai ales să studiezi filmul, și nu ai continuat cu avocatura?
Primesc întrebarea asta de multe ori, dar adevărul este că m-am răzgândit, pentru că nu am plănuit niciodată să rămân avocat. Pur și simplu, am crezut dintotdeauna că nu poți începe să studiezi regie la doar 18 ani. Este mult prea devreme, ești mult prea tânăr și, ca o consecință firească, nu o să ai nimic de zis. În cel mai bun caz, poți să copiezi alți regizori. Mi-am spus că e mult mai bine pentru mine să capăt ceva experiență de viață, să „îmbătrânesc” puțin, să fac o altă facultate iar apoi să studiez regia când poate voi avea ceva de zis. Tocmai de asta am și ales să plec la o școală din străinătate, pentru a-mi largi orizontul uman și cultural, pentru a mă testa, cu gândul de a vedea cum voi reacționa când voi fi pus în situații dificile, cum voi crește că om întâi, abia apoi că regizor.
Erai foarte tânăr când ai ajuns în Statele Unite… Cum a fost pentru tine adaptarea acolo, atât de departe de casă, cu atât mai mult cu cât băteai la porțile unui domeniu diferit?
Atunci credeam că nu sunt chiar așa de tânăr, dar acum, când mă gândesc că aveam 24-25 de ani, îmi dau seama cât de tânăr eram cu adevărat pentru cineva care pleca de unul singur la celălalt capăt al lumii. După douăzeci de ani, aproape că am uitat impactul puternic pe care l-am simțit când am ajuns aici, dar nu a fost ușor. Mă simțeam singur pe un întreg continent, nu știam și nu mă știa nimeni, simțeam că trebuia să fiu cel mai bun student de la departament pentru a primi bursă pentru anii următori. Presiunea financiară era enormă, țin minte și acum că la primul Crăciun, rămăsesem cu doar 26 de dolari în cont. Până la urmă, m-am descurcat pentru că o altă posibilitate nu exista – cred că experiența școlii din România (începută în comunism) m-a ajutat enorm pentru că la Columbia am fost tot timpul extrem de organizat, atent, muncitor, și am descoperit repede că pot să îmi măsor forțele cu oricine altcineva de acolo. Cred că aceeași traiectorie și aceleași simțăminte le-a avut și prietenul meu Florin Șerban – venit cu un an mai târziu – care s-a descurcat la fel de bine la Columbia, trebuind să înfrunte aceeași greutăți. Fiind acolo în același timp, ne-am ajutat unul pe altul.
Un alt impact de neuitat a fost atentatul de la 11 septembrie 2001, care a avut loc cu doar două săptămâni după sosirea mea la New York. De fapt, cu doar două zile înainte de căderea turnurilor, fusesem chiar înăuntru să le vizitez. Distrugerea lor mi-a arătat că nimic nu este etern, nici ceva care pare gigantic, solid, de neclintit la prima vedere.
Citește și: Alec Baldwin a aflat sentința în cazul morții colegei sale, Halyna Hutchers.A fost achitat
Acum ești profesor de Regie la Universitatea Columbia. Un român care să le predea film americanilor… mai rar așa ceva! Care este primul sfat pe care îl primesc studenții tăi de la tine?
Prima și prima dată, îi felicit că au ajuns la școala de film de la Columbia, pentru că rata de acceptare e foarte mică și departementul nostru e printre cele mai bune din Statele Unite. Apoi, îi sfătuiesc să uite tot ce au făcut până acum, să își deschidă mintea și inima, să fie un burete care să absoarbă cât mai mult în anii petrecuți la școala de film – nu numai de la mine, ci de la toți profesorii de la Columbia. Le mai spun că talentul înseamnă enorm ca artist, dar dacă nu muncesc foarte mult și nu au o dorință infinită de a reuși, în pofida șanselor foarte mici (pentru că asta e realitatea în domeniul cinematografiei), atunci nimic nu îi va ajuta, nici măcar un eventual talent ieșit din comun. Și nu în ultimul rând, le spun că nu există reguli în artă, regulile trebuie să și le facă singuri, în viață și în fiecare proiect.
Cum au primit americanii filmele tale? Știu că „Miracol' și „Neidentificat' urmau să fie lansate în cinematografe la New York.
Încă nu au fost lansate, vor avea premiera pe 3 iunie la New York iar apoi, în săptămâna următoare, la Los Angeles și în alte orașe. M-a bucurat foarte mult că ambele filme au fost cumpărate de distribuitori americani, și aștept cu nerăbdare reacția publicului de aici. Vom încerca să aducem și unul sau doi actori din cele două filme, să se bucure și ei de interacțiunea directă cu spectatorii americani.
Cum arată viața ta din America? Care sunt plusurile și minusurile vieții de acolo? Ce-ți lipsește (și ce nu?) cel mai mult din România?
Întrebarea e foarte bună, pentru că sunt și plusuri, și minusuri – nu numai în viața din America, dar și într-o eventuală întoarcere definitivă în România. Și în orice, în viață. Profesional, e mai bine aici, pentru că lucrez la o universitate de renume mondial, am studenți din toate colțurile lumii, foarte buni și serioși, produc filme independente în New York pe lângă proiectele ca regizor, mă bucur de zona interesantă de aici, de oraș, de amestecul cultural, de frumusețea altor părți ale Americii când călătoresc. În România e familia mea, părinții, sora, nepoții, prietenii, locurile de acasă, oamenii pe care îi știu mult mai bine pe dinafară și pe dinăuntru – emoțional e o viață mult mai plină, mai bogată. Am găsit oarecum un compromis, în sensul în care trăiesc practic 8-9 luni în America și 3-4 luni în România, depinzând de an. E un echilibru care mă mulțumește în clipă de față.
Newyorkez sau pietrean? Unde te vezi în următorii 10-20 de ani? Îți dorești să revii în România?
Sigur voi reveni în România definitiv la un moment dat, dar, simplificând puțin răspunsul, probabil peste 10 ani voi fi la New York, iar peste 20 de ani, la Piatra Neamț. Nu știu cât de exacte sunt cifrele astea, dar, de venit înapoi, sigur voi veni.
Ce alte pasiuni mai ai? Sau să te întreb… Ai timp și pentru alte pasiuni?
Am timp, iar dacă nu am, încerc să îmi fac. Citesc mult, mă uit la documentare de orice fel – din ce în ce mai puțin la filme de ficțiune – fac plimbări în natură (iar la New York, poți fi dimineața pe plajă, la oceana iar după-amiaza în pădure, pe munte), joc tenis săptămânal. Călătoresc, de asemenea, mult. Ca cineast, ești tot timpul invitat în toate colțurile lumii, și de obicei petrec puțin timp la festivalul de film propriu-zis la care sunt chemat, preferând să descopăr, în schimb, orașul sau regiunea unde mă aflu. La New York, de asemenea, poți profita din plin de multele muzee și tot felul de evenimente din oraș, mai ales acum, când pandemia se apropie de sfârșit, sperăm.
Care sunt planurile tale pentru restul anului, atât pe plan profesional, cât și personal?
Continuă o perioadă aglomerată pentru mine. Scriu la al treilea film din trilogie și continui să predau la universitate până în mai. La începutul lui iunie, vine lansarea celor două filme aici, în America (cu călătorii la Washington, DC și Los Angeles, după New York). La mijlocul lui iunie, voi la la Cluj, pentru TIFF. La sfârșitul aceleiași luni voi la Paris, la lansarea „Miracolului” în Franța. Abia în luna iulie voi putea să fiu din nou acasă, la Piatra Neamț, și voi putea să mă bucur de familie, de prieteni, de munții de acasă.
Foto: PR
Urmărește-ne pe 
