Are muschi peste care poetul a asternut poezia pielii bronzate in tari indepartate. Are minte, peste care vremea n-a reusit sa astearna: nici blazare, nici oboseala, nici aroganta. Are bani? Poate. Dar dupa ce stai de vorba intelegi ca nu din ei s-a intrupat ceea ce este ea acum…
Camelia Sucu are de toate – insa un singur lucru dintre toate nu pare ca si-a dorit: libertatea. Nu pentru ca nu e un spirit liber. Ci pentru ca e un spirit tandru, atasat, adeziv aproape. Te priveste si vezi o mie de generatii de femei care s-au straduit la vremea lor sa inteleaga o mie de povesti de iubire simple, ca paharul de apa baut de dimi-neata, in prima dimineata dupa ce el a plecat.
A vorbit deschis despre asta, despre divort, despre despartire – poate si pentru ca m-a crezut un reporter de monden care vrea detalii. Le am, dar nu vi le povestesc. Vreau sa am si eu ceva de la Camelia Sucu, numai al meu. Asta e efectul unei intalniri cu ea.
Altminteri, doamna Sucu e o intersectie aglomerata privita de sus. In sufletul ei intra masini mari cu mobila, stau la coada coupé-uri cu femei independente si care nu se uita in jur la stop, tot acolo sunt van-uri cu copii care merg la scoala. Si, din cand in cand, trece si-un dric. Unul gol, in care numai ea stie ce amintiri se duc incet, incet, la groapa. Sau in seif, cine stie?
Am zis „incet, dar cuvantul asta nu e de la ea. Camelia Sucu n-are stare de incet, n-are putere sa astepte. Are, in schimb, rabdare sa-ti explice unde a pus piciorul si cand si pe ce treapta in ascensiunea ei pe scara sociala. Asa cum vorbeste, totul pare natural si usor si te intrebi de ce naiba nu ti-a reusit si tie… Cumva, ai raspunsul: pentru ca la ora la care ea alearga in Herastrau tu te intorci pe partea aialalta.
Ce-am mancat? Amandoi acelasi lucru. Peste alb – calcan pregatit in abur. Cat am mancat la pestele asta: vreo patru ore. Ea mai putin, pentru ca vorbea. Eu mai mult, pentru ca asa reactioneaza orice timid la stres. Fuge sau mananca. N-am fugit, ca trebuia sa va povestesc. Cu Camelia Sucu poti vorbi – iar asta e rar in lumea buna din Bucuresti. O lume in care lumea doar se uita, fara sa intrebe. O lume in care atunci cand vrei sa spui ceva despre tine iti cumperi ceva, nu vorbesti. Camelia Sucu poate sa spuna in cuvinte ceea ce alte sute de femei bogate spera sa se citeasca pe eticheta hainelor sau in forma bijuteriilor: „sunt sofisticata. N-o zice direct, dar n-ai cum sa scapi de concluzia asta, tot asa cum nu scapi de fulger daca stai ca prostul intr-o noapte cu furtuna pe un camp.
Mai e insa un lucru: Camelia Sucu stie sa te faca sa n-o uiti. Ceva din ea, nu stii exact ce, se lupta cu spatiul pe care creierul tau l-a pus deoparte pentru cunoscuti, prieteni, vedete, idoli. Se bate pentru locurile ocupate de altii la tine in minte tot asa cum probabil s-a batut pentru terenurile pe care azi se afla magazine, tot asa cum s-a luptat pentru procentele de afacere cu care a plecat dintr-o casnicie terminata cu un bilant contabil. Fiecare privire e o negociere, fie–care zambet, o cedare intr-un punct neimportant, fireste. Cumva, in cazul ei, atractia nu vine dintr-un fizic slefuit pana la intimidare. Ci din omul subtire, straveziu pe care il intrezaresti inauntru. Nu-ti imagina ca vorbesc de fragilitate: pe deasupra isi pune armura de femeie de business. Sigur luata de la Londra, de pe strada aia cu croitori unde trebuie sa suni la telefon pentru ca sa-ti deschida usa cineva, doua saptamani mai tarziu.
Urmărește-ne pe 
