Mihaela are o piesa de decor preferata: ceasul care nu merge. Glumeste privindu-l, spunand ca acesta o asigura ca va ramane vesnic tanara.
Am vazut aici bogatia la ea acasa… Cum vezi diferenta fata de bogatia din Romania, in afara de faptul ca aici e de cand lumea si lasand la o parte modurile diferite prin care a fost ea obtinuta…
Aici n-o striga nimeni in gura mare si n-o afiseaza nimeni dintre cei cu adevarat bogati. Si asta tine de educatie, dar si de mediul social, nu esti bine primit in niciun grup interesant daca esti ostentativ sau daca sari sa platesti tu masa, cand fiecare e dispus si invatat sa-si plateasca partea lui. Mi-am facut prietene pe care le stiam doar ca mame ale colegilor lui Ayan si pe care le vedeam conducandu-si Fiat-ul 500 si venind sa-si ia copiii de la scoala fara sofer, fara bone, in blugi si tricou. Mult mai tarziu am ajuns in casele lor cocotate pe stanci rupte din mare si am realizat cat de bogate erau… Aici prietenia pare mult mai pura si mai simplificata, pentru ca e doar despre oamenii care sunt implicati, nu despre milioanele, celebritatea sau relatiile lor. Singurul nostru interes comun il reprezinta copiii nostri si n-am auzit nici macar o urma de barfa in lumea asta. Ciudat, nu?! (zambeste)
Imi spuneai ceva despre o carte pe care vrei s-o scrii aici… Pe care chiar intentionezi s-o publici in Franta. Imi spui despre asta?
Ma inspira teribil locul asta, nu numai ca sa scriu in general, ci si ca sa scriu despre lumea si viata de aici, atat de diferita fata de imaginea legendara pe care o are o lume intreaga despre viata monegastilor… Scriu despre femeile singure si bogate de aici, dar intr-o mantie decenta de fictiune, nu scriu despre prietenele mele, ci doar pornesc de la povestea unora dintre ele… Si da, am gasit un editor dispus sa publice asa ceva in limba franceza. Evident, trebuie sa reusesc s-o scriu cu talent pana la capat si trebuie sa am norocul sa-i placa la fel de mult, cat i-a placut una dintre povestirile scurte pe care i le-am trimis… Mai vorbim despre asta, la primavara.
Am vazut la tine un tablou facut de Ayan care m-a impresionat: in el era un soare-„tata, si o clepsidra in care „mama era sus si el, copilul, in partea de jos. Intre toti trei erau legaturi si raze. Cum ti l-a explicat fiul tau?
O, da. E un tablou care m-a emotionat profund, erau acolo atatea sensuri de descifrat si atatea lucruri pe care asa le-a exprimat el mai bine decat in cuvinte!… E complicat sa-ti povestesc discutia noastra despre acel tablou si e ceva atat de personal, de al nostru, dar am inteles o data in plus cate lucruri simt copiii nostri mai tulburator si mai real decat ne imaginam…
De ce anume ti-e dor de acasa si de ce te-ai desprins cu totul?
Cred ca nu mai stiu sa raspund la aceasta intrebare… Aveam senzatia ca traiesc, cumva, in doua lumi, dar traiesc, de fapt, in lumea mea si a fiului meu. Am dorurile mele, dar nu le strig in gura mare. Iar de omul de care ti-e cel mai dor, nu te desprinzi niciodata, pe orice planeta te muti…
Iti continui munca si afacerile de aici? Cum faci, de exemplu, cand e vorba despre colectiile hainelor pentru copii de la „Picioru Gras?
Muncesc aproape in fiecare zi, pe mail sau telefon, la colectiile din cele 9 magazine „Picioru Gras. E o ocupatie noua pentru mine, dar ma simt foarte implicata in afacerea asta, mai ales ca pe etichetele hainelor scrie „Ayan. Muncim multi oameni la intreprinderea asta, iar faptul ca, de cate ori vin in tara, clientii ma vad in magazine, e nu numai o surpriza placuta pentru ei, dar si garantia ca ma implic mai mult decat cu numele… Am creat si cateva haine pentru mamele care intra in magazine si mi-e tare drag sa le vad punand alaturi de hainutele pentru copii si cate ceva pentru ele… Practic, in magazinele mele, imbrac copii de la cateva luni la… mamele lor.
Cristina Stanciulescu, Fotograf Marius Baragan, Vestimentatie garderoba personala
Urmărește-ne pe 
