Vorbesti cu pasiune despre munca ta cu acesti copii. Este o activitate care iti da energie sau careia ii dedici toata energia ta?
Eu castig din relatia asta. Pentru ca, indiferent cat as da, primesc de 50 de ori mai mult. Nu m-am simtit niciodata sfarsita. Obosita, poate. Niciodata atat de obosita incat sa nu astept cu nerabdare a doua zi in care s-o iau de la capat, sa ma bucur din nou de si cu ei.
 |
Ai facut si un masterat in logopedie la Facultatea de Psihologie. De unde pasiunea pentru psihopedagogie?
Tocmai am terminat anul intai, cu un 10 pe linie pana acum (mai astept o nota). Mai am un an. M-am inscris in toamna anului trecut nu pentru ca ma stiam pasionata de psihopedagogie, ci pentru ca pur si simplu nu reuseam sa gasesc un logoped pentru niste copii care chiar aveau nevoie de el. Cum chiar atunci era admiterea, am aruncat un ochi peste cursurile de psihologie prin care trecusem cu aproape 10 ani in urma, m-am inarmat cu toata hotararea de care ma simteam in stare si le-am povestit membrilor comisiei ca trebuie sa invat sa lucrez cu acei copii. Ca daca nu gasesc un logoped, o sa ma fac eu logoped.
In ce consta ajutorul tau efectiv pentru centrul de la Clinceni?
Eu personal ii ajut cel mai putin – art terapie sau cate un pont la ecuatiile de la mate. Fundatia CMU Regina Maria, cea care suporta cheltuielile cu materialele didactice, Fundatia Dinu Patriciu, cea care asigura suma necesara pentru mancarea copiilor, Salvati Copiii, care pune la dispozitie salariul uneia dintre inva-tatoare, Imaginarium, care ne da adesea jocuri, Primaria Clinceni si scoala care ne-au oferit cladirea in care functionam – ei sunt cei care ajuta efectiv. Dar cel mai mult si mai mult, si fara ei n-ar exista acest proiect, sunt de ajutor invatatoarele si voluntarii. Cinci femei si un domn absolut extraordinari care au o rabdare nemaimpomenita cu fiecare copil in parte, plini de tact si de intelepciune. Copiii ii adora pe toti si eu nu pot avea satisfactie mai mare decat sa stiu ca, datorita lor, copiii abia asteapta sa vina la afterschool. N-o sa stiu vreodata sa le multumesc de-ajuns.
Copiii de la scoala din Clinceni au adesea povesti triste. In plus, emisiunea „Mega Story' pe care o prezinti cuprinde reportaje dramatice. In ce masura te afecteaza acest lucru? Te simti vreodata deprimata? Cum reactionezi?
Depresia mea nu i-ar ajuta cu nimic. Am invatat de la ei sa iau lucrurile asa cum sunt si, cat depinde de mine, sa incerc sa schimb ceva. E la fel si la televizor. Cand vorbesti despre un subiect dramatic e ca sa atragi atentia altora asupra lui. Sa-i faci pe oameni sa actioneze, sa iasa din apatie, sa vrea la randul lor sa se implice.
Dupa „Romania, te iubesc' toate televiziunile au adoptat acest format de reportaje. Este o moda a reportajelor? Fac ele rating? Nu s-a saturat lumea de povesti triste?
Un lucru e sigur: lumea nu se satura de povesti. Ne regasim in ele, ne inspira, ne misca, ne fac sa reactionam, sa iesim din amortirea in care cadem adesea. Daca e o moda sa respiri, atunci da, aceste reportaje sunt o moda.
In ciuda acestor povesti triste, tu ramai o fire jucausa si as zice ca ti se potriveste mai degraba divertismentul decat stirile. Ai debutat in divertisment, te vei intoarce la el? In ce conditii?
Niciodata n-o sa mai spun niciodata (rade). E o alta meserie. Unii cred ca mi se potriveste si de altfel una dintre ofertele pe care le-am primit si m-au onorat a fost moderarea unei emisiuni de divertisment. Inca nu simt asta. Imi place impactul pe care-l au stirile, puterea lor de a modifica prejudecati, de a corecta nedreptati.
Urmărește-ne pe 
