Melania Medeleanu - Intre poster si posteritate | Articole revista | Viva.ro

Melania crede ca, daca lumea asta se termina, exista alta in care se poate odihni pe o pajiste, exact ca in pozele din jur. N-am apucat s-o intreb care e solutia in caz de sfarsitul Lumii de Apoi (disputa filosofica in domeniu inca nu e transata). I-am explicat insa ce zice materialismul despre sfarsitul vietii (e final, respectiv de tot) si s-a uitat prin mine, la peretele galben al casei facuta cu mana ei: probabil singura poveste materiala pe care o poate accepta. Melania crede ca exista energii telurice (sau ceresti, inca nu mi-e clar), pe care le poate folosi, din care poate mesteri o vraja, un descantec. S-a oferit sa-mi faca un masaj energetic cand i-am zis ca ma doare burta. Eu am avut puterea sa refuz. Dintr-o singura spaima: daca mergea? Daca ma facea bine? Ce ma faceam cu sistemul meu interior, in care stiinta, asta clasica, cu volti si microni si jouli, e pe primul loc? Trebuie sa ai grija cu Melania. Pe langa ea, lucrurile par usoare. Ma asteptam chiar ca iarba rupta sa se ridice usurel in aer, iar cai-nele sa inceapa sa vorbeasca pe limba oamenilor, ca in filmul ace-la din copilaria ei si tineretea mea: „Never Ending Story“. Un film periculos, in care cainele mai si zboara, iar povestea se termina fericit. Ce sa faci cu asa ceva la noi la serviciu? Noi suntem de la stiri, daca e cu fericire, nu e domeniul nostru! Incercati cu za-nele, cu spiridusii, chiar si cu piticul porno, in lipsa de altceva! Melania stie si ea cine e si, cu aproximatie, unde se duce. E o fata din Berceni, iar aici, spre norocul ei, sunt pe teren familiar si deci capabil de comparatii. Am cunoscut odata o fata din Berceni careia ii era rusine ca locuia acolo. Ca atare, fata aceea mi-a dat o alta adresa, in zona Parcul Tineretului, unde ma ruga s-o las cand o conduceam acasa. Nu stiu de ce acolo. I se parea ei probabil mai centrala. Sau poate visa sa se mute acolo odata si facea antrenamente. Ani buni am lasat-o si la 12 noaptea in fata casei imaginare, ca sa aflu dupa ca era nevoita de fiecare data sa caute un taxi. Apoi am cunoscut o alta fata din Berceni, care m-a dus acasa in prima saptamana sa-i cunosc parintii, ocazie cu care m-am si insurat cu ea! Intre aceste doua extreme, unde pot s-o asez deci pe Melania? Detest sa spun ca la mijloc. Pentru ca oamenii nu stau pe sarma, desi Melania a mers pe cea din mintea mea fara sa se impiedice si sa cada, dar si fara sa lase urme si intrebari. Stiu doar ca e o fata de la oras care isi asuma chestia asta ca pe un accident al trecutului: un om care a fugit inapoi la tara, unde pune rosii in gradina, fara grija ca sunt de aceeasi culoare cu sangele de care vorbim zilnic la televizor. Un om care se duce la serviciu sa ne spuna ce ni s-a mai intamplat, pentru ca sa se intoarca apoi intr-un loc in care nu vrea sa se mai intample nimic. Culmea, daca va reusi, va fi o mare intamplare! Melania e genul meu de prezentator. N-o sa poti s-o citezi cu vreo prostie. N-o sa fie greu s-o uiti cand va pleca. Dar uite asa, cu aceste doua calitati absolut banale, am sa mananc cu ea pe pajiste si, peste zece ani, cand ea o sa fie tot celebra, eu tot mofturos la branza cu ceapa, iar posteritatea, plictisita de atata asteptare, va fi incercat repetat, disperata, sa-si ia campii. Nu va mai fi cu putinta. Campii vor fi luati deja, de cineva cu mai multi bani. Fotograf Sebastian Enache Daca stai in curtea casei Melaniei Medeleanu e foarte usor sa vezi posteritatea. Uite-o, sta acolo dupa gard, ciucita, si se uita la noi mirata: cine naiba om fi si noi, astia care ne credem mari si actuali si ne pozam prin reviste? Cine-o sa-si aduca aminte de noi si de sacii nostri cu banalitati, descar-cati zilnic in casa omului, care oricum nu mai stie unde sa-i puna pe aia de ieri? Cine sa ne tina minte si de ce? Ca ne-am pozat cu cosul de picnic in brate? Nu-i destul. Sa prinzi posteritatea e la fel de greu cu a prinde o licitatie la stat, o fata cuminte la ASE, un peste in Dambovita sau un loc in tramvaiul 36, in zona Obor. Ca sa prinzi posteritatea, trebuie sa te asezi la capatul liniei pe scaun si sa nu te ridici orice-ar fi. Si iti mai trebuie ceva: sa spui o poveste care sa functioneze si fara figura ta sau a mea. Care sa ramana in picioare si daca ne scoti numele si lasi in locul lor Domnul si Doamna Ionescu. Treaba grea, intrucat povestile se opresc la usa - ce zic? - la poarta de metal si lemn a Melaniei. Se opresc ca autocamioanele pe soseaua de centura, fara sa poata opri si motorul: teoretic sunt in miscare, practic sunt in-tr-o parcare uriasa. Asa si discutia cu ea: eu am parut ca intreb, ea ca raspunde. De fapt, am ars-o aiurea la soare, 2 ore, din care n-am ramas cu nimic decat cu o folie de medicamente de burta imprumutata de la ea si uitata in buzunar, plus o poveste cu doua orfeline pe care nu o pot da mai departe, ca m-a rugat Melania. Deci, despre ce sa scrii cand stai in fata cu o femeie care n-are nicio grija sau te minte perfect ca e asa? Despre ce sa scrii cand te uiti la ea si te gandesti ca nu mai are nimic de cerut de la chirurgul plastic, nimic de la directorul de programe al televiziunii, nimic de la revistele glossy si nici de la catelul proprietate personala, si el senin si cuminte, de parca n-ar banui nicio clipa ca pe lumea asta exista si pisici. Nu stiu daca Melania e singura femeie fericita din Bucuresti. Mai cautati voi si scrieti-mi. Trimiteti procurorii, dati un premiu, faceti un sondaj de opinie. Daca mai gasim una, sigur e sor’sa, cum ar zice Naumovici. Altminteri, cand stai in curte la ea, intr-o suburbie de model nou a capitalei, pare si singura cu totul. De-ti vine sa spui: uite, asta e Melania. In jur, constatati va rog, prezenta Universului. Ma rog, el e mai putin important.