Maria Dinulescu - Atestat de vrajitoare | Articole revista | Viva.ro

Dar nu asta e cel mai important la ea, ci o trasatura de caracter luata de la Mihai Viteazul (personajul din film, nu domnitorul, bineinteles!). Sa va explic. Maria declama. Nu vorbeste. Fiecare vorba, cat de banala, are acel aer de „pohta ce-am pohtit!“ si acel imperativ al „unite sub un singur sceptru, Moldova, Ardealul, Tara Romaneasca!“ Tocmai de aceea ai senzatia ca nu cunoaste lucruri mici. Furnicile ti le arata cat elefantul, elefantul e cat Jupiter, Jupiter e la ea in buzunar, asa ca va inchipuiti restul... O fi scoala bucuresteana de teatru sau scoala de magie din Valenii de Munte, acolo unde a copilarit? Un lucru e sigur: te uiti la ea de jos, speriat de cat ai de urcat, ca atunci cand te uiti la Muntii Bucegi inainte sa incepi urcusul din Poiana Tapului. Insa vrei sa urci. Cum spunea si Edmund Hillary, „urc pe Everest pentru ca exista“, vrei s-o cunosti mai bine pe Maria Dinulescu numai si numai pentru ca o stii deja. Putin. In doua ore, afli trei surcele. Insa simti o multime. De fapt, stiam de smecheria asta. Asa sunt actritele. Nu pentru ca joaca roluri, ci pentru ca stiu exact valoarea gesturilor. Stiu cum se infige spranceana in inima omului, cu un tremurat usor, stiu cum se dau ochii peste cap, lent, sa-i poti urmari si sa ametesti, stiu cum sa dozeze tacerea asa incat sa ciulesti urechile, ca magarul. Si mai e ceva. A fost primul interviu in care am vorbit aproape egal fiecare. Maria a venit si ea cu intrebari. A vrut sa afle cu cine sta de vorba. Ca si cum ai stinge lumina pe scena, ai aprinde-o in sala si i-ai lua la intrebari pe spectatori. Bizar: cele mai multe dintre doamnele celebre se preocupa mai ales de cum sunt privite, nu de cine le priveste. Dar poate ca Maria n-a apucat sa invete smecheria asta. Are timp, scoala e deschisa si noaptea, pana la inchiderea programului. Si chiar si mai tarziu, in reluare. Dar cel mai frumos lucru la Maria e ca inca nu s-a hotarat. Nu stie unde va fi peste zece ani, insa pare convinsa ca va avea draperii negre la geam, ca in Bacovia pe care l-a iubit in adolescenta. Vrea sa fie artista, insa nu stie sigur cum va defini publicul chestia asta in anii care vin. E ca un taran care se trezeste la 1 martie si se duce sa vada campul, sperand ca forma unui nor ii va da idee ce sa planteze acolo. Sperand ca trilul unei pasari ii va spune cat va costa aratul. Si ca in praful de pe cizme va descoperi harta cu care va ajunge, toamna, in cea mai scumpa piata de la oras, sa-si vanda marfa. Nu stiu unde se duce Maria. Poate ca nici ea. Drumul insa pare o aventura mai curata decat multe sosiri. V-o spune, cu umilinta, impiegatul din gara de unde tocmai a plecat. De ce sa-ti palca de ea? Pentru ca (poate v-ati prins) imi place si mie. Pentru ca in generatia ei, productia de ticalosie pare pentru moment depasita de cea de arta. Pentru ca nu pare disperata dupa asta. Fireste, ramane mereu riscul sa joace detasarea... Pentru ca e din Valeni si stie niste terenuri inca ieftine cu vedere la munti. Pentru ca ati vazut California Dreamin’ si n-ati ramas cu senzatia ca-i un film. De ce sa nu-ti placa de ea? Pentru ca a aparut intr-o telenovela si dvs. ati ramas la Ben Hur. Pentru ca n-a invatat replicile din manualul „Sofisticata 2.0“ pe care i l-a dat agentul de PR. Pentru ca atunci cand te uiti pe langa Monica Columbeanu in club, n-o vezi si pe ea. Pentru ca e prea serioasa, prea barbata, prea pregatita sa se descurce si fara tine. Pentru ca dupa ultimul laptop, ti-ai impus, ti-ai jurat, pe cuvantul tau, sa nu-ti mai placa decat ce poti intelege! Fotograf Cristian Mihai Multumim pentru sprijin Hotel Intercontinental BucurestiS-a eliberat prezenta numitei Dinulescu Maria pentru a-i servi in exercitarea indatoririlor de serviciu, care intre altele includ descantecul mut, vazutul in viitor fara ochelari de soare si ghicitul in palma intinsa a cersetorului de priviri galese. Emis de Secretariatul de Stat pentru Magie, ss indescifrabil. Maria Dinulescu s-a nascut cu noua ani inainte ca eu sa ma aplec pe strada din spatele ei (vezi foto, facuta la Inter), ca nu cumva sa ma nimereasca unul dintre gloantele din 21 decembrie 1989. Maria e din alta generatie. O aud ca prin pasla. O vad ca printr-un binoclu sters pe lentila cu nisip. Inteleg ce zice? In parte. Cuvintele ei inseamna altceva decat pentru mine. Tocmai pentru ca sensul vorbelor se formeaza in anii aceia in care cineva ti le-a soptit la ureche, incet, cu grija ca nu cumva sa scapi vreun fior... Iar anii, cum v-am spus, sunt altii. ’80 versus ’90. Depeche versus Lambada. Olcit versus Cielo. Coada la lapte versus coada la ziare. In halul asta se poate schimba lumea cand nu esti atent zece ani. Dar Maria nu baga de seama publicul incremenit in etate. E oricum o actrita care umbla cu publicul dupa ea. Il are in cap - acolo e lumea careia ii vorbeste. Viseaza sa recite poezii la un azil de batrani. Stie probabil si cum trebuie sa cada lumina peste mosi si babe si cat fond de ten pune in valoare ridurile audientei. A jucat in telenovele, insa vrea sa faca arta reala. E cuvantul pe care il auzi cel mai des de la ea... si de fiecare data crezi ca inseamna altceva, de unde si confuzia de la aceasta ora, pe care n-am lamurit-o nici cu Wikipedia. Pentru Maria, sa faci arta reala inseamna urmatoarele: gratis, cu pasiune, nu neaparat in public, nu neaparat pentru public, in niciun caz pentru celebritate, dar de ce nu pentru celebritate, adevarat, cu sufletul curat, fara reviste, dar totusi cu reviste (ca de-aia ne-am intalnit...). Ce mai: poti s-o fugaresti o dupa-amiaza intreaga in jurul unui pahar cu apa si cand o prinzi nu esti prea sigur cine e: o actrita de telenovela, o mare speranta a filmului de arta sau o fata din Valeni care are chestii mai importante de spus, dar nu tie, nu acum, nu pentru ca se alege cu ceva din asta. „Nu“ inseamna bineinteles „da“, insa eu m-am prins trei ore mai tarziu, cand deja plecase.