Ar trebui sa fie o poveste trista. O poveste despre o femeie care a transformat anii in branduri care se odihnesc zambind pe ea. O poveste despre o femeie care asteapta acum ca obiectele astea sa-i dea anii
inapoi. Nu pentru ca maturitatea i-ar fi luat din sex-appeal. Ci pentru ca nu stie exact ce sa faca pe marea asta necunoscuta a tineretii fara de sfarsit la care ne obliga cultura noastra de consum, cariera si clientii de la compania de publicitate.
 |
Editorul mi-a cerut o poveste interesanta, in care sa va spun ce-am descoperit la Ileana Pescariu. S-ar termina repede, pentru ca n-am aflat decat un singur lucru: ai nevoie de o ora cu ea pana cand strabati carapacea eseului pregatit in viteza, cu o seara inainte si dai de personajul autentic.
Mi-as dori sa fie o poveste despre o femeie frumoasa, despre care se scrie urat. O poveste dupa care sa poti ofta. Din care sa tragi niste invataminte.
Dar cum nu tineti in mana cartea de istorie de-a patra, nu pot sa va spun decat un lucru: Ileana Pescariu nu e nicio poveste. E pur si simplu o femeie obisnuita din anul 2108. Ea vine din viitorul in care nu exista traditia ca el s-o ceara pe ea de nevasta, in care soacrele n-au drept de vot, iar gura lumii poate fi inchisa simplu, cu o cheie pe care fiecare cetatean o primeste la majorat. Ileana vine dintr-o vreme in care mesele sunt construite mult mai rezistent, pentru ca toata lumea isi doreste sa danseze pe ele. Si in care a doua zi dupa un contract de un milion de dolari, ea se scoala mahmura, nu el. Pentru ca ea l-a semnat si sarbatorit.
Urmărește-ne pe 
