[EXCLUSIV] Cristi si Rodica Minculescu: Impreuna pana la capat

Da, numai ca in Romania consecventa e paguboasa. Dar si daca esti cameleo­nic stilistico-muzical e rau. Ce am facut eu acum este nu un adio, ci un la reve­dere. Pentru ca nu as mai fi eu, daca nu as mai canta. Se schimba muzica? Se schimba principiile ei? Nu. Se schimba publicul. Si ce vrea el? Vrea entertainment, optimism, chestii hazoase. Nu mai vrea ce canta Iris: filozofie explicata si mesaje protestatare, pentru ca protestul se duce in gol. Raman la parerea ca noi nu am avut niciodata o miscare rock, rockeri au fost, dar miscare nu, miscare hippie nu, dar hipioti, da.

Dar exista vreun curent muzical?

Nu stiu, nu pot generaliza, dar exista un curent in care artistii au tot felul de alte activitati colaterale, extramuzicale, de aceea pot exista in continuare ca artisti. Eu nu am mai putut sa mint si asta sunt eu, Cristi Minculescu, in octombrie 2012. Acum sunt intr-o halta, nu o rascruce, si depinde in ce vagon ma voi urca. Pentru moment, am coborat dintr-unul, nu fortat, asa am dorit eu si ce va fi, numai Dumnezeu stie.

Medicii din Germania stiau cine esti?

Nu… dar iti dai seama cum era acolo, daca acela a fost singurul spital din care NU am vrut sa plec? Sigur, ei lucreaza pe alti bani si a fost si impactul emotional pentru ca s-a intamplat acolo un dublu eveniment: cineva care salva pe altcineva! In timp, au aflat ce e cu noi, mai ales ca unul dintre chirurgii tandemului care ne-a operat este roman din Cluj, cetatean german, Pompiliu Piso, actualmente seful Spitalui Catolic din Regensburg. Eu nu am stiut ce am, am aflat foarte tarziu, s-a speculat enorm si pe undeva am ramas cu un gust foarte amar pentru ca s-a scris atunci mai mult decat despre toata activitatea mea muzicala de pana atunci. Asta este presa tabloida, care a speculat mult si ieftin. Am ramas cu un gust amar si cand m-am intalnit cu cei care au scris neadevaruri, s-au purtat ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. E trist.

Si te-ai intors in tara complet resetat, nu?

Sa spunem ca am pri-vit viata altfel si nu am mai putut trece peste niste chestii, nu referindu-ma la niste oameni anume, ci in general. Mi-a fost foarte greu sa ma reconectez la o tara in care, cum glumesc eu amar, unii asteapta sa dai coltul in weekend ca sa aiba despre ce vorbi. E trist, dar ma bucur ca nu le-am dat oca­zia. Am avut chiar senzatia ca unii au fost frustrati ca am scapat. Nu ca mi-ar fi vrut raul, dar s-au simtit nedreptatiti pentru ca se asteptau la un alt deznodamant.

Povesteste-mi despre momentul in care a venit la tine si ti-a zis: uite, eu iti dau jumate din ficatul meu… Sau cum a fost?

In primul rand, nu am stiut ce am. S-a marsat pe faptul ca aveam altceva. Eu nu am stiut ce a avut tatal meu, am aflat ul­terior de la mama si Rodi a crezut foarte mult ca ma poate salva, nestiind ca e compatibila. A insistat foarte mult sa faca analize si s-a constatat ca se poate!

Si tu ce i-ai spus atunci?

Pai, mai era ceva de spus?… Nu prea mai e nimic de spus. Dar noi eram pregatiti pentru orice, pentru ca in Ger­mania ni s-a explicat ca la copiii de 3 ani ce implica. Ni s-a facut chiar desen! Ne-au spus ca sunt trei variante: scapam amandoi, unu, sau niciunu. De aceea, la terapie intensiva, ne-au pus separat, ca la o adica, sa nu stim daca vreunu dintre noi „a plecat. Sigur ca si ei au fost usor tensionati, pentru ca operatia a fost dificila. Toata clinica era pe apa­rate atunci. Dupa aceea, cazul a fost prezentat in mediul academic…

Urmărește-ne pe Google News