Cabral - Bai, negrule! Autoportret | Articole revista | Viva.ro

Nascut din dragostea unei buzoience si a unui congolez, in arealul carpato-danubiano-pontic, in superbul an 1977, dupa cutremur. Nascut sanatos in cadrul spitalului numit popular "9" din Bucuresti. Fizic ciudat avand in vedere petele de culoare maron inchis care imi acopereau epiderma, motiv al multor ciocniri, dar si al textului acestuia. De multe ori ma intreaba lumea de ce folosesc des auto-introducerea „a venit omu’ negru“. Pai, treaba e simpla: romanii se uita la filme. La multe filme, indeosebi americane. Si de acolo romanii au inteles ca astia de absorb lumina cu sarg (recte negrii) sunt extrem de sensibili la folosirea cuvintelor ce aduc aminte de nuantele epidermei. Adica nu poti sa spui „negru“, trebuie sa spui „colloured“, adica vezi, Doamne, cum ar veni nu ca ar fi alb, ci are o nuanta politically-corect(a)! Si tot din filmele astea hamericanesti au inteles romanii ca nu poti introduce in discutie chestii legate de culoare. Adica ar fi o gafa sa spui „cei ca tine“ cu sensul de „voi negrii“. Nu, ar trebui sa elogiezi in acea fraza tot ce e african in rasa cu mai mult pigment si sa pomenesti neaparat de „afro-american“. E, in momentul in care eu zic „au venit negrii“ atmosfera se detensioneaza, oamenii nu mai sunt crispati si atenti la orice vorba legata de culoare, nu mai am surpriza sa aud „uite masina aia de culoare“ in loc de „uite masina aia neagra“. Probabil pentru cineva care (si nu-mi dau seama de ce-ar fi) este atent la mine, uneori parca spun prea des asta cu „negrii“, insa pentru cei care ma cunosc mai putin este fix capul de pod care asigura un dialog intre doi oameni vii si nu intre epiderme de diferite nuante. Cand Cristina (cum ar fi „sefa mare“ de la Viva, care cred ca inca este suparata pe mine din alte motive si sper ca poate la un moment dat fac eu o tukha-hara intoarsa si-i trece) mi-a zis ca i-ar placea sa fac un material despre rasismul din Romania, am crezut ca face misto. Eu, lenes din fire, am incercat sa ma eschivez maiastru, dar cand discuti in contradictoriu cu ea ramai repede fara argumente, asa ca iata cum ti-am rapit deja 3 minute din timp scriind... asta. O sa fiu cat se poate de franc, daca ceva te va deranja in articolul asta... imi pare rau si pentru mine si pentru tine. M-am nascut in Berceni, south-side Bucharest, intr-un moment total nepotrivit: comunism. Nu pot sa spun despre momentele in care kilometrajul meu arata cifra zero, dar sunt lucruri pe care nu le voi uita. De multe ori lumea ma intreaba daca am simtit ce-i aia rasism in Romania. Acum... daca rasism inseamna sa fii strigat pe strada „cioroi“, „maimuta“, „gibon“, „smolit“ si alte chestii din astea, atunci as putea sa raspund cu „da“. Daca rasism inseamna ca a trebuit sa ma mute mama de 3 ori intre clasele I-VIII din scoala in scoala pentru ca am avut profesori care refuzau sa ma invete pentru ca eram patat... atunci as putea sa raspund cu „da“. Daca rasism inseamna sa nu fii lasat sa intri intr-un loc pentru ca esti negru sau inseamna ca pe strada striga cate un simpatic exhaustiv, in timp ce te duce mama ta de mana „faaa, iti plac maimutele, huh?!“... iar iti raspund cu „da“. Daca rasism inseamna sa te ia lumea la omor pentru simplul fapt ca esti mult prea bronzat... iti raspund cu „da“ la intrebarea ta. Ideea este insa ca trebuie sa privesti lucrurile per ansamblu. Da, am avut multe episoade din viata cand am inteles ca, in Romania, uneori negrul nu este cea mai trendy culoare. Dar in acelasi timp, oricat de mult ar vrea sa se vaite un negru ca l-a afectat rasismul, realitatea il contrazice. Si cred ca cel mai eficient ar fi sa vorbim despre cele doua perioade clare: inainte si dupa comunism. Pe vremea tovarasilor, a soimilor patriei si a cincinalului infaptuit in 3 ani, culoarea era o problema. |mi aduc aminte de cativa vecini care nu-si lasau copiii sa se joace cu mine, de reactiile oamenilor cand ma suiam cu mamaia Maria in troleul 76, de latraturile oamenilor cand ieseam cu mama prin Oraselul Copiilor. Si cred ca la vremea aia mama suferea mai mult decat mine, eu priveam prin ochii copilului (negru, desigur) lumea asa cum mi se infatisa si mi se parea normal. Apoi am crescut, in viata mamei mele a aparut tata (discutia e lunga, dar ca s-o scurtam sec, m-a luat omul asta, Mircea Boldea pe numele lui de botez, si m-a crescut de parca as fi fost faurit de el) si am inceput sa practic arte martiale. Si din momentul ala am vazut ca rezolvarea nu mai era sa incasez suturi in dorsal, suturi insotite de atat-cunoscutele „cioroiule“, „mutamba“ si „omu’ de liana“, ci sa eschivez elegant suturile respective si sa dau eu altele in loc. Si asa a inceput perioada „spune-mi cioroi si-ti fac vanatai!“ N-a tinut mult nici asta si oricum la mine in cartier lumea se prinsese ca in afara de culoarea funny sunt normal si ca nu mananc oameni, deci prin jurul casei aveam liniste. Cand ieseam din zona south-side mai gaseam cate un dintr-asta disturbat de culorile mai tari si... se lasa cu cate o leapsa. Si-apoi a venit revolutia... s-a dat drumul la MTV, TVR a extins programul si am mai luat si noi o gura de aer occidental si... uimire sau nu, cromato-sensibilii s-au imputinat! Mai mult, simpaticii alaturi de care mi-am petrecut prima parte a vietii, gasca de la bloc, devenisera ei mai atenti decat mine la apelativele curtenitoare ce faceau referire la orientarea cromatica si reactionau ei inaintea mea la mizerii de genul asta. Adica sareau ei la bataie inainte sa ma manifest eu in vreun fel. Ca mergeam de 1 mai la Neptun sau Jupiter sau ca dadeam o fuga cu personalul la Predeal, gasca asta de oameni s-a erijat in corectorul etic absolut: spuneai cioroi - iti sareau in cap Erdeli, Mario, Gulie, Deek, Rata si inca vreo 10! Si ei au fost martorii, deloc muti, ai acceptarii unui negru intr-o tara de albi. A venit liceul cu ale lui bucurii cu tot si, dupa socul initial pe care-l aveau oamenii cand ma auzeau vorbind romaneste ca si ei sau uneori chiar mai bine, erau dispusi sa ma considere aproape roman. De imprumut, de circumstante, prin alianta... cum o fi fost, intr-un fel eram roman. Si s-au imputinat si mai tare urletele pline de dragoste patriotica. Acum, daca stam si ne uitam in urma, episoadele in care rasismul mi-a zambit stirb sunt multe si cred ca ar fi de prisos sa stau sa le enumar acum, le-am degustat amaraciunea atunci, nu vreau sa rememorez. Dar daca stai totusi sa te gandesti ca din totalul de oameni cu care eu am ajuns in contact de-a lungul vietii doar 0,1% au avut ceva impotriva culorii mele... realizezi ca esti tembel daca spui ca m-a chinuit rasismul. Mai mult, daca deschidem televizoarele (ma scuzati, plasmele si elsidi-urile) si ne uitam pe posturile romanesti vedem cativa prezentatori colorati care-si fac treaba nestingheriti, ba chiar si cu succes. Si atunci, iar nu ai cum sa spui ca tara asta este rasista, dimpotriva! Si, ca sa mergem pana la capat... textul asta este publicat intr-o revista de top, in care redactia este 100% compusa din rasa alb-caucazian! Deci... unde-i rasismul? Va zic eu: nu e. Cel putin nu in Romania, nu acum. Ca dai din cand in cand peste cate un cromato-sensibil, asta e! Si pana la urma, daca vezi pe strada un gras, un chel si un negru vei spune: uite un gras, un chel si un negru. Nu vei spune despre ultimul „ala cu tricou rosu“, ci te vei lega de insusirea cea mai distinctiva, de culoarea pielii. Si daca ma intrebi daca regret ceva din copilaria mea vizavi de rasism, o sa-ti raspund simplu: nu, caci imi iubesc tara si oamenii din ea. A, si apropos, ca sa fii roman nu trebuie sa iti dea cineva dreptul asta, ajunge sa simti tu. Cabral, over-and-out! Foto: arhiva Viva!