Pe vremea tovarasilor, a soimilor patriei si a cincinalului infaptuit in 3 ani, culoarea era o problema. |mi aduc aminte de cativa vecini care nu-si lasau copiii sa se joace cu mine, de reactiile oamenilor cand ma suiam cu mamaia Maria in troleul 76, de latraturile oamenilor cand ieseam cu mama prin Oraselul Copiilor. Si cred ca la vremea aia mama suferea mai mult decat mine, eu priveam prin ochii copilului (negru, desigur) lumea asa cum mi se infatisa si mi se parea normal.
Apoi am crescut, in viata mamei mele a aparut tata (discutia e lunga, dar ca s-o scurtam sec, m-a luat omul asta, Mircea Boldea pe numele lui de botez, si m-a crescut de parca as fi fost faurit de el) si am inceput sa practic arte martiale. Si din momentul ala am vazut ca rezolvarea nu mai era sa incasez suturi in dorsal, suturi insotite de atat-cunoscutele „cioroiule, „mutamba si „omu de liana, ci sa eschivez elegant suturile respective si sa dau eu altele in loc.
Si asa a inceput perioada „spune-mi cioroi si-ti fac vanatai! N-a tinut mult nici asta si oricum la mine in cartier lumea se prinsese ca in afara de culoarea funny sunt normal si ca nu mananc oameni, deci prin jurul casei aveam liniste. Cand ieseam din zona south-side mai gaseam cate un dintr-asta disturbat de culorile mai tari si… se lasa cu cate o leapsa. Si-apoi a venit revolutia… s-a dat drumul la MTV, TVR a extins programul si am mai luat si noi o gura de aer occidental si… uimire sau nu, cromato-sensibilii s-au imputinat! Mai mult, simpaticii alaturi de care mi-am petrecut prima parte a vietii, gasca de la bloc, devenisera ei mai atenti decat mine la apelativele curtenitoare ce faceau referire la orientarea cromatica si reactionau ei inaintea mea la mizerii de genul asta. Adica sareau ei la bataie inainte sa ma manifest eu in vreun fel.
Ca mergeam de 1 mai la Neptun sau Jupiter sau ca dadeam o fuga cu personalul la Predeal, gasca asta de oameni s-a erijat in corectorul etic absolut: spuneai cioroi – iti sareau in cap Erdeli, Mario, Gulie, Deek, Rata si inca vreo 10! Si ei au fost martorii, deloc muti, ai acceptarii unui negru intr-o tara de albi. A venit liceul cu ale lui bucurii cu tot si, dupa socul initial pe care-l aveau oamenii cand ma auzeau vorbind romaneste ca si ei sau uneori chiar mai bine, erau dispusi sa ma considere aproape roman. De imprumut, de circumstante, prin alianta… cum o fi fost, intr-un fel eram roman. Si s-au imputinat si mai tare urletele pline de dragoste patriotica.
Acum, daca stam si ne uitam in urma, episoadele in care rasismul mi-a zambit stirb sunt multe si cred ca ar fi de prisos sa stau sa le enumar acum, le-am degustat amaraciunea atunci, nu vreau sa rememorez. Dar daca stai totusi sa te gandesti ca din totalul de oameni cu care eu am ajuns in contact de-a lungul vietii doar 0,1% au avut ceva impotriva culorii mele… realizezi ca esti tembel daca spui ca m-a chinuit rasismul. Mai mult, daca deschidem televizoarele (ma scuzati, plasmele si elsidi-urile) si ne uitam pe posturile romanesti vedem cativa prezentatori colorati care-si fac treaba nestingheriti, ba chiar si cu succes. Si atunci, iar nu ai cum sa spui ca tara asta este rasista, dimpotriva! Si, ca sa mergem pana la capat… textul asta este publicat intr-o revista de top, in care redactia este 100% compusa din rasa alb-caucazian! Deci… unde-i rasismul? Va zic eu: nu e. Cel putin nu in Romania, nu acum. Ca dai din cand in cand peste cate un cromato-sensibil, asta e! Si pana la urma, daca vezi pe strada un gras, un chel si un negru vei spune: uite un gras, un chel si un negru. Nu vei spune despre ultimul „ala cu tricou rosu, ci te vei lega de insusirea cea mai distinctiva, de culoarea pielii. Si daca ma intrebi daca regret ceva din copilaria mea vizavi de rasism, o sa-ti raspund simplu: nu, caci imi iubesc tara si oamenii din ea.
A, si apropos, ca sa fii roman nu trebuie sa iti dea cineva dreptul asta, ajunge sa simti tu.
Cabral, over-and-out!
Foto: arhiva Viva!
Urmărește-ne pe 
