Totul pentru o lacrima cazuta cu incetinitorul pe puloverul cro-se-tat de bunica, la sase seara, la televizor. Bine, stiu, demograficele sunt altele. Bunica se uita in ziua de azi la stiri.
Eu insa n-am avut timp de atunci sa contribui la propasirea patriei prin consum de telenovele, poate si pentru ca as vrea sa pastrez in minte figura Adelei de la masa, in care isi juca propriul rol. Nu, nu unul profesionist, scris de un amic cu bune idei in domeniu si jumatate de ora libera, intr-o dupa-amiaza linistita la Buftea. Nu acela care incepe cu greieri, zgomotul vantului si mirosul lacului. Nu acela care incearca sa traga perdeaua romantismului peste un cadru cu o fata frumoasa si-un jurnalist suspicios. Dar ce? Va spun imediat, dupa ce explic scena.
 |
Am mancat in centrul vechi, intr-una din noile cafenele vechi de o luna care se dau de cand lumea (cu tot cu pereti ingalbeniti artificial si carti scoase din biblioteca bunicului). Acolo, Adela a fost intr-o mare forma, ca un tenisman din top 10 intr-un meci cu antrenorul de juniori de la clubul Vointa. Am aruncat in ea cu zeci de intrebari, provocatoare, plicticoase, triste, acre, verzi: pe toate mi le-a intors peste fileu, cu precizia fetei de la tara care arunca pruna direct in cos de la orice distanta, pentru ca productia de tuica nu poate sa astepte!
Am zis de la tara si-am descoperit ca-i olteanca. M-am scuzat ca, in urma unor reglementari administrative din secolul al XIX-lea, satul meu a ajuns abuziv in judetul Arges si nu mi-am putut gasi nici macar asta in comun cu ea. M-a iertat si mi-a povestit de copilarie, pe care o stiam deja traita de mine cu vreo doua decenii mai devreme. Copilaria in sat. Nimic romantic aici, dar puteti consulta pentru referinte autorii pasunisti, care isi inchipuiau, din cafenelele din Bucuresti, puritatea si dulceata vietii rurale.
Nu exista nimic din toate astea in Adela. N-are nimic verde ra-mas in par, nici un pic de pamant sfant sub unghii, nici o urma de neliniste ca vaca ar putea fi, la ora asta, scapata in trifoi. Nu, Adela e de la oras cum e piatra de pavaj de pe Kiseleff: din vremuri imemoriale. Si, pentru ca e de la oras, a prins toate smecheriile pe care fetele de la oras le folosesc sa te faca sa te simti bine. Interes pentru ce spui. Priviri adanci (Groapa Marianelor, la 11.000 de metri adancime mi se pare acum o baltoaca). Zambete perfecte, care abia asteapta o companie serioasa de pasta de dinti sa le ia in leasing.
Cel mai nou VIDEO
Urmărește-ne pe 
