Acasă la designerul Stephan Pelger

Am stat de vorbă cu Stephan la un pahar de apă plată privind pe fereastră coche­ta grădină către care se deschide aparta­mentul său situat în apropierea parcului Carol. Ne-a ținut companie bichonul Pisztike, botezat astfel după apelativul cu care îl striga bona pe Stephan în copilăria petrecută la Brașov, de unde designerul a adus cu sine în capitală simțul pentru fru­mos și atenția pentru detalii, pe care le-a deprins de la mama sa.

Cum ai ajuns… acasă? Cum ai desco­perit locul acesta?

Mă leagă o prietenie foarte strânsă de Ileana Badiu, care locuiește în aceeași clă­dire și, acest apartament fiind liber, am zis să facem un fel de Melrose Place. Ce mi-a plăcut extrem de mult aici a fost felul în care era împărțit și grădina. Eu am copi­lărit în grădina casei din Brașov, care era foarte mare; aici grădina e mică, dar exis­tă și e suficient ca să ieși afară vara, chiar și toamna târziu, înfofolit într-o pătură, și să-ți bei ceaiul seara sau cafeaua dimineața. Eu unul prefer să le beau pe terasă decât în casă. Îmi mai place și că e liniște, eu am un somn dereglat și aici e liniște pură, e ca-n rai. Amenajarea am început-o imediat, după ce am luat apar­tamentul. Fiind o casă complicată, mul­te obiecte de mobilier sunt făcute la co­mandă. Unele piese le aveam deja, altele le-am luat de la părinți, cum ar fi scrinul Biedermeier, altele le-am găsit în maga-zinele de antichități…

Din București?

Nu, merg la München, la Londra și ori­unde în Europa unde găsesc o ramă frumoasă de tablou, o farfurie, o vază… Mobilierul de grădină, de exemplu, l-am comandat din Anglia. În București, pentru mobilier merg la Class Living, la Kare. Recent am descoperit un site nou, cu piese foarte interesante, hartwood.com, care adună antichități din toată lu­mea și le recondiționează.

Care a fost provocarea în materie de amenajare?

Provocarea a fost dormitorul, care e mic, iar eu sunt obișnuit să dorm într-un pat foarte mare. Până la urmă, a trebuit să fac un compromis și să pun un pat mai mic. Dar mi-au plăcut prea mult casa și ocazia de a locui împreună cu o prietenă atât de bună. Seara, când ne întoarcem de la ser­viciu, ne întâlnim în grădină și povestim ce am făcut peste zi, ceea ce mie îmi dă un mare confort psihic, și cred că și Ilenei la fel. Amândoi avem animale și seara e un get together foarte plăcut, uneori vine și soțul ei… O altă provocare a fost grădi­na. Am schimbat iarba de vreo patru ori, pentru că ori pământul, ori locul, ori alt­ceva nu e bine, iarba nu crește cum trebu­ie. Însă celelalte plante s-au prins frumos. Când m-am mutat, nu era nici o plantă aici. Tot ce e verde a crescut în cei șase ani de când locuiesc aici. Plantele sunt îngri­jite cu drag și pricepere de mama Ilenei.

Am stat de vorbă cu Stephan la un pahar de apă plată privind pe fereastră coche­ta grădină către care se deschide aparta­mentul său situat în apropierea parcului Carol. Ne-a ținut companie bichonul Pisztike, botezat astfel după apelativul cu care îl striga bona pe Stephan în copilăria petrecută la Brașov, de unde designerul a adus cu sine în capitală simțul pentru fru­mos și atenția pentru detalii, pe care le-a deprins de la mama sa.

„Mama are un simț ESTETIC foarte dezvoltat, ea s-a ocupat de decorarea casei noastre din Brașov și a fost foarte apreciată; și cred că de la ea am învățat să combin lucrurile, să dau atenție DETALIILOR.

Am văzut pe pereți câteva tablouri de-ale tale. Nu știam că pictezi.

M-am reapucat de pictură anul trecut, după 15 ani de pauză. Nu din lipsă de ocupație, mai mult de plăcere și pentru relaxare. Nu sunt cine știe ce pictor, me­seria mea este de designer, dar cred că am un ochi format, măcar cromatic și compozițional. Însă toată casa mă repre­zintă, sunt piese foarte ieftine, de un euro, alături de o pătură Hermès de 1.000 euro; așa cum mă îmbrac, de la foarte ieftin la foarte scump, tot așa îmi place să mă în­conjor de lucruri foarte ieftine sau foarte scumpe, dar pe care le găsesc frumoase și mă reprezintă. Living space-ul este foarte important pentru mine pentru că seara simt nevoia să-mi delectez ochii și acasă, nu doar la birou, unde fac rochii frumoa­se sau mă întâlnesc cu oameni frumoși. Vreau și acasă un mediu plăcut și primi­tor. Îmi place să primesc musafiri, mai ales vara, în grădină…

Totuși, casa ta are un aer solitar. Mă duce cu gândul la filmul lui Tom Ford, Solitary Man.

Cam așa mă și simt, uneori. Momentan sunt singur și da, casa este a unui burlac, dar nu a unui burlac convins. Dacă aș găsi persoana potrivită poate aș opta pentru un spațiu mai mare. Dar pentru mine și cățelul meu e loc suficient.

Singurătatea e o povară sau e ceva ce, dimpotrivă, te ajută în munca ta?

Singurătatea e un lux și o nevoie, o necesi­tate. Am zilnic de-a face cu multe cliente, cu multe personalități, și seara îmi place să mă retrag acasă, cu o carte sau cu un film vechi. Nu sunt un fan al filmelor actuale, de aceea nici nu prea folosesc televizorul, care e mai mult un obiect tolerat în casă – dimineața îi mai dau drumul pentru muzică sau știri…

În general, o garderobă sau o colecție are câteva piese-cheie. Există așa ceva și din punct de vedere al desig­nului interior?

Sigur că da. Sunt unele piese banale, cum e masa de dining – a mea e simplă, albă, făcută la comandă, dar am adăugat niște scaune spectaculoase, și nu neapărat toate la fel – unul e Biedermeier, altul e modern, Starck, altul e de la Kare… Îmi place să amestec modernul cu clasicul. Am învățat asta nu neapărat acasă, de­oarece casa părinților mei era ticsită cu piese stil, de la Jugendstil (Art Nouveau) până la Bauhaus; ei preferă stilul boem. Mama este muziciană, iar tata, fiind pe vremuri prim-preotul Bisericii Negre din Brașov, am avut o casă foarte mare, foarte frumoasă, al cărei prag era trecut de o mulțime de personalități, ambasa­dori, scriitori, muzicieni. Mama are un simț estetic foarte dezvoltat, ea s-a ocupat de decorarea casei noastre și a fost foarte apreciată; și cred că de la ea am învățat să combin lucrurile, să dau atenție detaliilor.

Ce s-a întâmplat cu casa din Brașov?

Casa părintească a fost vândută, iar pen­tru mine socotelile cu Brașovul s-au înche­iat, nu mai am pe absolut nimeni acolo. Mi-e dor de Brașovul copilăriei mele mi­nunate, nu mi-e dor de Brașovul gol, mi-e dor de oamenii și de întâmplările pe care le-am trăit acolo. Anul acesta am ajuns cu o prezentare la Brașov și m-a încercat o nostalgie, o melancolie, dar amintirile mele nu au nici o legătură cu ceea ce este astăzi Brașovul. La 18 ani, am plecat din Brașov la Viena, la facultate. Am plecat inopinat, cu o valiză. Credeam că o să mă întorc, urmând să primesc un răs­puns referitor la admitere după câteva luni. Însă, dintre cele câteva sute de elevi care au aplicat pentru 11 locuri, am avut norocul să fiu unul dintre cei acceptați. Peste câteva zile începeau cursurile, deci eu nu m-am mai întors în Brașov decât de Crăciun – și acela a fost ultimul Crăciun pe care l-am făcut în Brașov, acasă la noi. Apoi, tata a ieșit la pensie după ce a ter­minat restaurarea Bisericii Negre – cred că asta a fost marea lui misiune în viață; rudele mele plecaseră în Germania, prie­tenii plecaseră și ei, iar părinții mei au vrut să fie aproape de familie, pentru că de la o vârstă încolo e mai sigur să fii aproape de ai tăi, într-o țară cu un sistem medical bine pus la punct.

E vreun obiect de care ești atașat în mod special?

Scaunul Biedermeier. A fost o surpri­ză de la mama. Ea l-a găsit, l-a dus la recondiționat și mi l-a făcut cadou anul trecut, de Crăciun. E unul dintre multele obiecte pe care le am de la ei, nu le țin pe toate în casă pentru că nu am loc… Și mai am o Biblie din secolul al XVII-lea, care e foarte frumoasă. Nu sunt eu un mare creștin, dar nu sunt nici ateu. Chiar dacă am crescut într-o casă foarte religi­oasă, părinții mei mi-au dat libertatea de a decide în această privință. Cunoscând multă lume, au fost foarte deschiși la mul­te lucruri, inclusiv la dorința mea de a mă face designer, ceea ce mi-am dorit de mic copil – de la 3-4 ani desenez încontinuu. Ei m-au susținut, am luat lecții de desen, de pictură, am încercat și pian câțiva ani… Nu eram bun la sport, dar de la începu­tul acestui an mi-am descoperit pasiunea pentru mișcare. Am un antrenor personal de fitness, Alexandru, care este și kineto­terapeut și nutriționist, iar marele răsfăț e că vine acasă. Eu urăsc să mă duc la sală, mi se pare că pierd o grămadă de timp în trafic. Așa, încetul cu încetul am prins gus­tul sportului. De la o vârstă încolo nopțile pierdute se recuperează mai greu, ridurile se duc mai greu sau nu se mai duc… De la începutul anului mi-am propus un stil de viață mai soft, mai liniștit. Eu am fost din­totdeauna un rebel, mi-a plăcut să trăiesc, să experimentez și această trecere de la Brașov, un oraș mic, la Viena, capitală eu­ropeană, cu jet set, a fost un șoc în privința obiceiurilor și a lifestyle-ului. Primul an a fost cel mai interesant pentru că m-am descoperit pe mine, într-o garsonieră din centrul Vienei, la o școală minunată situ­ată într-un castel baroc; m-am trezit acolo de pe o zi pe alta, fără să mai fiu în sânul familiei. De la 18 ani sunt pe picioarele mele, am și lucrat în timpul facultății, dar nu pentru bani de buzunar, ci ca să-mi pot cumpăra haine scumpe. Colegii mei din Spania sau Luxemburg erau mult mai bine situați financiar.

Te complexa lucrul acesta?

Nu, deloc, fiind cu toții aruncați la un loc ne-am completat cât se poate de firesc. Cu mai bine de jumătate dintre foștii co­legi țin și acum legătura.

E vreun designer de interior pe care îl urmărești?

Îmi plac anumite stiluri, Art Decó, Biedermeier, Louis XVI – chiar dacă e foarte opulent. Îmi place să le com-bin. Sigur, îmi place Starck, dar îmi place și Le Corbusier… Casa mea e un mix și cred că felul în care combini piesele dă casei autenticitate. Într-o casă modernă, reproducerile pentru mine sunt un no go.

Apropo, ce altceva nu-ți place?

Nu mi-aș face niciodată stucatură pe pereți și nu aș cumpăra o replică a unei piese stil. Ca și la haine – nu aș cumpăra un fals, mai degrabă aș lua ceva ieftin.

Casa ta pare o casă care să fie văzută. Are în ea toate obiectele corecte și frumoase. Te simți, totuși, acasă?

Acesta este stilul meu, e felul meu de a fi, e același și la birou, și în garderobă. E un spațiu intim pe care îmi place să-l păstrez astfel, pentru mine și pentru oamenii apropiați de sufletul meu. Nu am făcut casa asta pentru alții, la mine vin doar prietenii apropiați. Și toți pun mare preț pe casa lor, deși la noi, în România, moda nu e asta. Cred că felul în care îți dorești să trăiești ține mult de educație. Vrei să trăiești într-un spațiu asemănător cu acela în care ai crescut: dacă ai fost înconjurat de frumos toată viața, nu poți să te schimbi deodată și să te des­prinzi de lucrurile care-ți sunt dragi.

DORU IFTIME Foto RADU CHINDRIȘ

Stilist: SILVIA CRISTESCU

Vestimentație:

Garderoba personală

Urmărește-ne pe Google News