Interviu: Iuliana Tudor, workaholica zen

Cum ai gasit in viata ta loc pentru voluntariat? A fi Ambasador Crucea Rosie nu e doar un titlu onorific, pre­supune deplasari, munca de teren…

Nu a trebuit sa gasesc loc, Gala Crucea Rosie a venit firesc, ca o provocare profesionala. Mi-am dorit sa vad care e mecanismul unei asemenea gale, cum se face un asemenea eveniment de televiziune, apoi i-am descoperit pe cei de la Crucea Rosie, i-am cunoscut mergand in tara, participand la actiuni alaturi de voluntari. Mi-am dat seama ca am fost oarecum o ignoranta in acest domeniu, mi-a fost la un moment dat si rusine de faptul ca oamenii aceia se duc acolo si doneaza timp, in primul rand, fara sa astepte nimic in schimb, iar eu nu facusem asta pana atunci. M-am apropiat foarte mult de zona asta si pentru ca e, daca vrei, ca o gura de oxigen in lumea asta de consum. Pentru mine, Crucea Rosie e un refu­giu din toata nebunia vietii exterioare.

Ai salvat viata cuiva vreodata?

Nu in mod direct, de aceea si merg la cursuri de prim ajutor la Crucea Rosie, pentru a fi pregatita. Indirect, insa, con­sider ca am facut asta prin reusitele programului „O data-n viata', cu ajuto­rul tuturor romanilor care au facut donatii. Mi-a ramas in minte cazul unei femei aflate in scaunul cu rotile. A ramas insarcinata, desi doctorii i-au spus ca nu poate naste. Ea a simtit, insa, ca trebuie sa duca sarcina pana la capat. Singurul loc unde putea fi supra­vegheata era o clinica din Barcelona. Am gasit niste romani stabiliti acolo care au ajutat-o, i-au platit biletul de avion, spitalizarea si s-a intors la Bucuresti cu copilul in brate. Asta a fost o mare reusita, emisiunea era sin­gura ei speranta, doctorii spuneau ca pot sa moara si ea si copilul la nastere. Vezi, cand intalnesti asemenea oameni, iti redimensionezi prioritatile.

De Oana Popoiag

Foto: Andreea Iancu

Citeste interviul integral in numarul de decembrie al revistei VIVA!

Urmărește-ne pe Google News