Am vorbit cu Adelina Chivu despre copil, viata la Milano, fotbal si sotii de fotbalisti, despre presa si José Mourinho. Am ras, ne-am jucat cu micuta Natalia, ne-am uitat la fotografii si am ascultat un crampei din povestea unei femei fericite.
Am intrat in apartamentul familiei Chivu intr-o zi de vara in care caldura topise tot Bucurestiul. As-fal-tul se transformase intr-un lichid vascos, iar oamenii disparusera de pe strazi, cautand racoarea aparatelor de aer conditionat… Era liniste. Dintr-o data, capitala mi s-a parut chiar frumoasa! Poate si de aceea am intrat la Adelina cu zambetul pe buze, binedispusa. Un alt motiv era ca VIVA! avea o noua exclusivitate: o sedinta foto cu sotia si fiica lui Chivu. Despre Cristi stiam ca este plecat in Statele Unite si ca de acolo avea sa se duca in China, asa incat nu aveam sansa de a-l vedea. Dar stiam ca isi dorea ca sedinta foto sa nu fie obositoare pentru fetele lui. M-a induiosat atata grija si am incercat sa-i respect dorinta. Cand Natalia a adormit, am stat de vorba cu Adelina. In soapta, desi eram intr-o alta parte a apartamentului.
Nu ai povestit niciodata pana acum despre nastere si despre perioada de dupa… E prima oara, nu?
Da, e pentru prima data cand vor-besc despre asta intr-un interviu, fireste. Dar nici nu m-a intrebat nimeni, pentru ca lumea presupune ca daca faci cezariana e un moft. Bine, recunosc ca a fost un moft la inceput, pentru ca m-am speriat, mai ales spre sfarsitul sarcinii, cand am auzit tot felul de povesti si am ales sa fac cezariana. Doctorul mi-a zis ca, de obicei, merge pe intuitia mamei si respecta decizia ei, desi la ora aia el nu vedea nicio problema in a naste normal. S-a dovedit ca, pana la urma, cezariana a fost cea mai buna solutie si tot acolo as fi ajuns, pentru ca fetita avea cordonul ombilical in jurul gatului. Deci faptul ca m-am speriat, a fost in final de bun augur, pentru ca asa nu am avut niciuna dintre noi de suferit.
Povesteste-mi despre Cristi. A stat cu tine?
A stat cu mine, dar nu-mi mai aduc aminte foarte bine ce facea. Stiu ca l-am vazut in sala de operatie dupa ce mi-au facut anestezia locala. Era imbracat frumos, in albastru, avea la gat aparatul foto, era pregatit. Seara, cand mi-am revenit din ameteala, am vrut sa vad ce poze a facut si am descoperit ca nu facuse niciuna, deci… A fost clar ca in momentele acelea, ceea ce a simtit l-a impiedicat sa aiba o alta activitate.
Citeste continuarea articolului in numarul de septembrie al revistei VIVA!
Urmărește-ne pe 
