A trăit, până la majorat, cât alții în șapte vieți. Zannidache de la Survivor a avut o copilărie și o adolescență crunte, petrecute în mai multe orfelinate, mărturiile lui fiind unele cutremurătoare, cu adevărat. Astfel, nici nu e de mirare că nu-l mai sperie nimic.
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE FEBRUARIE, GRATIS, AICI!
Zannidache, știm că ai avut o viață grea, dar iată că ți-ai depășit condiția și ai ajuns celebru. Cât de greu a fost drumul până aici?
Celebritatea a venit atât de neașteptat. Nu mă așteptam să vină prin muzică. Îmi doresc să mă înțeleagă cât mai multă lume, asta mă face fericit. Oamenii mă fac puternic, mă încarcă cu energie, sunt viața mea. Omul, fără alți oameni lângă el, este zero. Eu, fără sprijinul celorlalți oameni, n-aș mai simți nimic.
Zanni: „Îmi plăcea, încă de mic, să fiu în centrul atenției'
Vreau să mă dăruiesc oamenilor, să le transmit ceva. Și calea pe care am găsit-o, ca să reușesc să fac asta, este muzica. Am știut din copilărie că sunt făcut pentru scenă. Îmi plăcea, încă de mic, să fiu în centrul atenției, să fiu eu cel care spunea cea mai bună glumă. Mă făcea să mă simt bine. Și n-am renunțat la acest vis, oricât de multe piedici am avut. Mi se spunea să nu mai fiu așa, altfel decât ceilalți, să fiu normal, să fiu mai calm, mai retras, mai cuminte.
Citește și: Zanni continuă scandalul cu Elena, la Survivor și a votat-o ca să fie eliminată:„E o falsă'
Citește și: Cătălin Cazacu și Anna Roman s-au împăcat?Cei doi au mers în vacanță, în Zanzibar
Zanni: „Nu aveam libertatea să mă joc'
Cât de grea a fost viața la orfelinat?
Până la șase ani nu știam ce se întâmplă cu viața mea, eram ca un animal. Îmi amintesc că au venit la un moment dat cu un tort și nu înțelegeam de ce toată lumea cânta. Nu știam că este ziua mea, că o dată pe an se sărbătorește, nu știam ce înseamnă zi de naștere. Nu știam că sunt băiat, ne băgau la dușuri pe toți. A fost teribil. Când am mers în alt centru, oamenii de acolo au început să mă învețe diverse lucruri pe care nu le știam. Ei au văzut că eram ca un animal. Miroseam tot ce primeam.
Nu înțelegeam niciodată dacă o să iau sau nu bătaie pentru ceva. Nu știam cum sunt regulile cu mesele. Știam doar că îmi este foame și așteptam să ni se dea ceva de mâncare. Nu a fost greu sau ușor, pentru că nu știam altfel. Eram neînțeles de toată lumea. Eram bătuți de cei mai mari. Nu aveam libertatea să mă joc, nu aveam prieteni. Aici am stat de la 6 până la 14 ani, când m-au dat afară, ca pe un câine. Mi-au dat o geantă, să îmi pun câteva haine, și gata! De acolo am plecat la un alt centru, care te primea cu condiția să continui școala. Am fost la școală până m-au dat afară și de acolo, după doi, trei ani. Nici nu m-au anunțat. Mi-au spus să plec.
Ai dorit la un moment dat să îți cunoști părinții, să îi întrebi de ce te-au abandonat?
N-am făcut nimic să-mi cunosc părinții, n-am avut nici puterea, nici curiozitatea. Nu aș ști de unde să încep. Pe mama am văzut-o de două-trei ori când eram mic, mi-o amintesc. Am înțeles că ei nu au avut nicio emoție pentru mine, copilul lor. Nu cred că am fost dorit. Sunt momente când mă gândesc cum ar fi să mă caute părinții. Mi-ar plăcea.
CITEȘTE INTERVIUL INTEGRAL ÎN NUMĂRUL DE MARTIE AL REVISTEI VIVA! REVISTA SE GĂSEȘTE LA PUNCTELE DE DIFUZARE A PRESEI.
Sursa foto: Facebook, Instagram
Urmărește-ne pe 
