Mihai Dobrovolschi povesteste legenda U2

Bono nu putea sa ajunga sa cante decat pe stadioane. Gesturile lui sunt maiestuoase, legatura cu publicul e simfonica, iar vocea lui umple spatii largi. Mijlocul anilor ‘70. Trei pusti isi incearca instrumentele intr-un ga-raj din Dublin. Nu stiu sa cante, dar au o mina serioasa. Pe usa intra al patrulea. Mic de statura, slabut si cu o aroganta de poet des intalnita pe strazile capitalei irlandeze. Raspunsese, ca si ceilalti, unui anunt lipit pe peretele liceului. Era singurul care stia exact de ce venise: sa formeze cea mai mare trupa din lume. In scurt timp urma sa preia controlul gastii prin urlete, furie si tenisi aruncati, apoi avea sa ia numele unui aparat auditiv, Bono Vox si, in final, sa in-cerce o viata intreaga sa mearga pe apa ca efect de scena. Apoi biografia i se va simplifica, ajungand in zilele noastre: Bono, Salvatorul Lumii. Mi-e greu sa explic de ce scrie U2 pe hanoracul meu. Da, intai a fost muzica si, culmea, nu primele albume. Achtung Baby (1991) mi-a picat in mana si a fost dragoste la prima auditie. Alchimia dintre coarda vocala, cea electrica, tehnologie si pasiune m-a blocat. Cum des procedam pe atunci, am facut rost de versuri. Bono scria poezie adevarata. Devoram sensurile duble, aluziile crestine, vedeam cuvintele. Tot ce-am aflat apoi despre ei de-aici a pornit, de la curiozitatea asta pe care doar versurile ti-o pot naste. Bono a cunoscut-o pe Ali la 16 ani. I-a fost la inceput mama care ii murise cu scurt timp in urma, lasandu-l dezorientat si plin de furie. Au devenit mai bogati facand copii, vanzand milioane de albume sau tinand copii orfani in brate in Etiopia. La inceput erau perechea tipica: doi indragostiti, unul dintre ei crezand ca o sa schimbe lumea. Apoi s-a nascut Jordan. Ali nu-si mai permitea sa auda fluieratul gloantelor langa ureche in Nicaragua si nici sa-si urmeze sotul in turnee. Bono nu putea sa ajunga sa cante decat pe stadioane. Gesturile lui sunt maiestuoase, legatura cu publicul e simfonica, iar vocea lui umple spatii largi. Apogeul artei de arena avea sa fie ZooTv Tour, un turneu din 1992 in care reflectoarele sunt Trabanturi, dueturile se fac prin satelit, tehnologia abunda, iar Bono e, pe rand, cine vrea el. Alter-ego-uri extrem de elaborate ii dau din plin, in noua lume electronica, aura superstarurilor pe care le ironizeaza. MacPhisto, un diavol parsiv si sarmant, face in mass-media ce facea Screwtape Letters in literatura. Dezvaluie siretlicurile raului jucandu-i public rolul. Mirrorball Man este falsul profet, rupt in doua de propria oglinda. „I have a vision!“, ii demasca Bono, in fata a milioane de suflete, pe teleevanghelisti. „I have a vision! Televisioooon!!“ Ce putea sa faca un om inteligent, credincios, cu atata celebritate, in afara de autoironie? S-o foloseasca. Bono devine un saman. Foloseste simboluri, rime, ritmuri, devine puternic. „Nu sunt prost. Imi dau seama de inutilitatea rock’n’roll-ului. Dar imi dau seama si de puterea lui.“ Milioanele de fani U2 nu erau adolescenti tampitei care se aruncau in cap de pe scena. Intelegeau ce li se spune. Primeau mesajele. Si asta ii facea de temut pentru politicieni. Bono a inteles asta si, sfatuiti sau nu, au inteles-o si Clinton, Schroeder, Chirac sau Bush. A inceput sa-i chinuie sistematic. Celebritatea ii deschidea usile birourilor, iar vorba ascutita ii convingea pe ocupanti. Milioanele de fani U2 nu erau adolescenti tampitei care se aruncau in cap de pe scena. Intelegeau ce li se spune. Primeau mesajele. Co-fondator al campaniilor One si DATA (Dept, Aids, Trade, Africa) sau asociat in zeci de proiecte umanitare, Bono e departe de-a fi un Don Quijote. In 2005 reusea unul dintre cele mai glorioase momente: iertarea celor mai sarace state africane de plata unor datorii de 40 de miliarde de dolari. Reusise asta prin vorba buna, hartuire si santaj moral. „Pana si eu m-am saturat de Bono si eu SUNT Bono.“ E drept, uneori mari personalitati nu-i deschideau usa cabinetului, pana nu aflau copiii lor. Dar, odata intrat, isi urmarea scopul cu excelente abilitati de comunicare. Intr-o carte-interviu scrisa cu Michka Assayas, Bono isi aminteste de intalniri cu presedintii lumii, cum ne amintim noi de interviurile de angajare. „Celebrity is a job“. Cand esti Bono, nu e anormal sa apara Gorbaciov la usa casei tale, cu un ursulet pentru copii. Sau sa iei masa cu Clinton, in oras. Sau sa te sune Chirac sa-ti dea Legiunea de Onoare, chiar daca l-ai injurat intr-un concert pentru experimentele atomice. Sau sa fii nominalizat la Nobel pentru pace. Dupa 2000, au fost multe momente cand U2 suferea din cauza lui. Edge, Adam si Larry vroiau sa faca muzica. Dar in 2001, de exemplu, Bono se impartea intre trupa, salvatul lumii si tatal muribund. Dupa fiecare concert, zbura la capul patului lui. Stia ca o sa moara. Ii dedica „Kite“ in fiecare seara, pe scena: „He only has a few days left in this world. This is for Bob, you old tough-o!“ O relatie de dragoste si ura ii lega pe doi barbati care, dupa moartea doamnei Iris Hewson, isi carasera, tacut, un sfert de secol ranile. La o zi dupa inmormantare, U2 inregistrau un concert senzational. U2 Go Home, live at Slane Castle. O zi in care, in fata a 80.000 de irlandezi care-i stiau drama, Bono a alergat, a ras, a urlat de durere, si-a amintit de Bob Hewson si i-a cantat cu privirea spre cer „Wake up, wake up, dead man“... Cand aparea termenul de metrosexual, lumea civilizata denumea si Ubersexual-ii. Oamenii care au reusit, intr-o lume egoista si pripita, sa se ridice deasupra instinctelor imediate. Oamenii care vorbesc in arta lor despre iubire sau compasiune cu aceeasi barbatie cu care lupta pentru a schimba lumea. Oameni care ne invata sa punem intrebari mari si sa asteptam raspunsuri mari. La 49 de ani, Bono are in spate peste 30 de ani de muzica si misionariat crestin, 4 copii, 16 tari fara datorii si milioane de minti si inimi deschise. Nu e perfect. Dar ne-a fost si si-a fost un mediator de elita. Intre sex si Dumnezeu. Intre iubire si pofta. Intre Oscar Wilde si Charlie Chaplin. Intre tata cuminte de familie irlandeza si star obraznic fara granite. Intre copil furios si artist matur, intre berea din pub si Chablis-ul de pe Coasta de Azur. Intre vorba de spirit si miscarea lasciva. Intre durerea adanca si dansul fara griji. Ce-l asteapta? No Line on the Horizon.