Uca Marinescu – “Alerg cu timpul pentru a nu-l pierde”

Ploaia din această după-amiază anunţă mai degrabă venirea iernii decât începutul primăverii. Plouă apăsător şi, deşi e numai ora 15.30, totul e întunecat. În timp ce ne îndreptăm spre casa Ucăi Marinescu, exploratoarea de 73 de ani care peste câteva zile pleacă într-o nouă expediţie în Antarctica, mă gândesc că ei cu siguranţă îi place vremea asta. S-a născut la Joseni, polul frigului din România, lucru care explică fascinaţia ei pentru zonele reci, iar cea mai mare fericire este să exploreze polii Pământului sau să ajungă pe cele mai înalte vârfuri ale munţilor. Pe cât de neprietenoasă este vremea de afară, pe atât de caldă şi primitoare este casa Ucăi, un loc în care exploratoarea a adunat obiecte şi fotografii de prin toate locurile în care a ajuns. În timpul şedinţei foto, Maria „Uca Marinescu urma să ne poarte prin toată lumea, să ne prezinte poveştile, locurile şi perso-najele fascinante pe care le-a întâlnit în ultimii 24 de ani. De această dată, interviul pentru revista VIVA! a fost unul de echipă, pentru că Uca a trezit curiozitatea în fiecare dintre noi.

„Sănătatea naturii înseamnă sănătatea noastră. Poţi să fii fericit într-un loc unde s-a tăiat o pădure? Poţi visa lângă un râu plin cu deşeuri sau sticle de plastic?’, întreabă Uca Marinescu.

Cei 4 „M’

„Viaţa mea se desfăşoară după cei 4 «M»: Maria, Marinescu, mişcare şi mâncare’, ne mărturiseşte ea, imediat după ce ne anunţă că de dimineaţă a mers pe jos de acasă până la Ministerul Tineretului şi Sportului, un drum pe care mi-ar trebui mai bine de o oră să îl străbat pe jos, cu un ritm accelerat. Apoi, Uca ne invită pe toţi să ne uităm prin albumele ei de fotografii. Zeci de albume cu imagini din toată lumea sunt aşezate cu grijă în bibliotecă, lângă cărţi precum „Istoria Artei Europene’, „Civilizaţii dispărute’ sau „3000 de ani de civilizaţie mayaşă’. De fiecare dată când ajunge la o fotografie, gazda noas-tră ne spune în detaliu povestea locuri-lor şi a oamenilor pe care i-a surprins: „Aici, în Mongolia, este punctul central al Asiei, marcat printr-un glob pămân-tesc sculptat. În apropiere, pe munţi, este inscripţionată o rugăciune, «O, Doamne, ajută-ne!», pentru că cei din Tibet nu se roagă niciodată pentru sine, ci pentru toată lumea. Chiar dacă cine-va este singur, rugăciunea este la fel’, ne spune ea în timp ce prin faţă ni se deru-lează fotografii din Tibet. Îşi îndreaptă apoi mâna către rafturile de cărţi şi scoate un album cu fotografii din Iran, ţară care a făcut parte din cele 24 de zone incluse în călătoria ei în jurul lu-mii, în 2010. „În avionul care m-a dus din Georgia către Iran erau iranience foarte elegante care, până să aterizăm la Teheran, au scotocit prin bagaje şi şi-au scos voalurile. Şi eu aveam un voal, din respect pentru portul lor. Către sfârşitul prezenţei mele acolo am fost găzduită de o familie de profesori universitari foarte politicoşi şi drăguţi. Am rămas la poveşti până noaptea târziu. I-am între-bat de ce la ei femeile poartă acele ro-chii lungi şi voal, iar răspunsul lor a fost foarte simplu: pentru că bărbaţii trebuie să descopere femeia. Se făcuse aproape 2 noaptea şi domnul profesor m-a între-bat la rândul lui: «Este adevărat că la voi femeile umblă în costume de baie pe stradă?» Şi nu am mai spus nimic’.

„Experienţele mele au fost întâlniri neprogramate care mi-au ieşit în cale. Datorită lor am realizat superioritatea spiritului faţă de materialitate.'

La capătul lumii

Trecuse mai bine de o oră de când am ajuns, iar echipa era gata pentru primul cadru. Gazda noastră se aşează pe un fotoliu, lângă măsuţa pe care stau câteva suveniruri de suflet – trandafirul alb din porţelan pe care l-a primit de laNicolas Sarkozy, pe vremea aceea Preşedinte al Franţei, două statuete care înfăţişează bărbaţi din tribul afri­can Maasai, cuiul inuit care seamănă foarte bine cu cele trei cuie dacice găsite la Sarmisegetuza şi un mini-paravan chinezesc. Ne aşezăm şi noi în cerc în jurul mesei de cafea din sufragerie, unii pe canapea, alţii direct pe podea, ca la un foc de tabără, şi ne pregătim să ascultăm continuarea poveştilor. Pen­tru că ştiam că în câteva zile urma să plece în Antarctica, o întreb pe Uca de unde vine această fascinaţie pentru continentul de gheaţă. „M-am născut în Harghita, la polul frigului din România, deci am atracţia faţă de frig şi de zăpadă. Veneam de la şcoală, îmi trânteam ghiozdanul şi fugeam afară cu patinele sau schiurile. Mă întorceam cu faţa şi mâinile îngheţate, mama îmi tăia o felie de pâine şi îmi punea untură pe ea şi mă trimitea la lecţii. Aşa a început viaţa mea. A urmat plăcerea pentru schi şi traseele de munte. Citeam cărţi despre exploratori, pe Jules Verne l-am citit la 11 ani şi îl recitesc acum’.

Apoi îşi aduce aminte de prima dată când a ajuns „la capătul lumii’: „În 1998 am fost la centenarul de la expedi-ţia Belgica. Cum ascultam, mi-a venit ideea să fac aniversarea, ca român, în Antarctica, să pornesc pe urmele lui Racoviţă. I-am rugat pe cei de la Acade­mie să îmi facă două plăci comemorati­ve, iar ei mi-au făcut două plăci din marmură. Le-am spus că pe acelea să le ducă ei în rucsac (râde), şi mi-au făcut apoi dintr-un material mai uşor. Eram pregătită să plec, aveam totul aranjat cu Ambasada Română din Santiago de Chile, gratuit, trebuia să călătoresc cu forţele armate chiliene. Dar, cu trei săptămâni înainte să plec, a murit mama mea. Au trecut trei săptămâni şi mi-am spus că pot lua cu mine tristeţea şi supărarea, dar trebuie să plec. Ştiam traseul, dar nu mai aveam nimic aran­jat, aveam numai 1500 de dolari. Am ajuns în Rio, am luat autobuzul local până în Patagonia, iar acolo am aflat că pot ajunge şi în Ţara de Foc şi am fost în extaz! În Ushuaia, unde merg acum, este un muzeu care se numeşte «Fin del Mondo» (Capătul lumii) cu obiecte din istoria Patagoniei şi a Ţării de Foc. În drum spre muzeu am trecut prin drep­tul portului, un obiectiv strategic păzit de militari. M-am oprit şi am stat foarte mult să privesc portul, până când am atras atenţia unui soldat care m-a între­bat ce caut acolo. Am vrut să ştiu dacă pleacă vase către Antarctica şi mi-a spus că în port se află un spărgător de gheaţă rusesc care merge în Antarctica, unde ducea două echipe de cercetare. Am dat de căpitan tot cu ajutorul solda­tului. Căpitanul, un estonian, un om extraordinar care iubea foarte mult mu­zica, m-a întrebat de ce vreau să merg în Antarctica. I-am arătat plăcile come­morative şi m-a invitat pe vas, fără să îmi ceară niciun ban. Mai avea doar un loc sub punte, dar mi-a fost de ajuns. La întoarcere am avut o experienţă de care îmi este frică şi acum. Trebuie să treci printr-o strâmtoare şi, din cauză că aco­lo se întâlnesc apele Oceanului Atlantic şi Oceanul Antarctic, sunt nişte perturbaţii groaznice şi valuri uriaşe. Am stat atunci trei zile numai la orizontală, cum ridicam capul mi se făcea rău. Domnul căpitan îmi trimitea biscuiţi foarte us-caţi, dar după trei zile mi-a trecut şi apoi am stat numai pe punte! M-am şi întors cu 1000 de dolari!’, mărturiseşte entuziasmată exploratoarea.

Să îmi dau un sfat pentru momentul în care aveam 20 de ani? Să nu rămân în Bucureşti.

Sunt uimită că a reuşit, cu un buget care altora le ajunge pentru câteva zile în Grecia, să plece singură din Bucureşti până la capătul Pământului. Întreb, aşadar, cum se descurcă o femeie sin­gură într-o lume în care şi bărbaţii tre­buie să posede mari atuuri pentru a izbândi. „În 2001, am primit un mesaj de la Victor Boyarsky, marele explora­tor rus care a traversat toată Antarctica, în care mă anunţa că ruşii fac o expedi-ţie la Polul Nord. Atunci mi-am vândut maşina, un Oltcit, ca să am bani să plec. Am plecat la Polul Nord cu 10 bărbaţi, americani, englezi, nemţi, un lituanian. M-am întâlnit cu ei mai departe pe drum, mai în nord, în Norilsk. Ei stăteau la barul unui motel, cu o bericică fieca­re, iar când am apărut s-au uitat toţi la mine şi le-am citit în privire un «Aoleu, ce ne facem cu asta?». Momentul che­ie, momentul culminant al vieţii mele chiar, a fost înainte de atingerea Polului Nord geografic. Străbătusem 130 de km pe schiuri şi îmi era foarte greu, mă luptam cu mine şi îmi spuneam în gând că nu trebuia să vin. Pe la ora 14.00, în fiecare zi, făceam o pauză. După 20 de minute trebuia să ne ridicăm şi să plecăm, dar eu nu mă mai puteam ridi­ca de pe sanie. Până la urmă Victor a venit la mine şi mi-a spus că mai avem numai 1,7 km până la pol. Era un fleac după tot drumul pe care îl străbătusem. Am început cu toţii să alergăm, dar după 7-800 de km eu am început să merg foarte încet, iar Victor a venit iar să mă întrebe ce fac. I-am spus «Victor, te rog, lasă-mă puţin. Eu sunt atât de fericită că ajung la Pol, încât vreau să merg cât mai încet, pentru ca fericirea să fie cât mai lungă. Lasă-mă să mă bu­cur că ajung la Pol». Şi am atins Polul!’

Timpul e relativ

Călătoriile prin toată lumea au învă-ţat-o că timpul este relativ. Când a ajuns la Polul Nord magnetic şi a realizat fo­ tografii în zona cu magnetism foarte puternic, imaginile de pe aparatul foto au arătat anul 2025. „Timpul este rela­tiv, este o noţiune gândită de om, iar în zona magnetică nu mai există timp’, concluzionează Uca. Sunt curioasă atunci să aflu dacă a ajuns în vreo co­munitate în care stilul de viaţă al oame­nilor face ca scurgerea timpului să fie percepută mai greu. Îmi răspunde cu certitudine în voce: „Este o diferenţă foarte clară între stilul de viaţă al celor care trăiesc în aşa numitele ţări civiliza­te şi celelalte ţări care au încercat să se izoleze, să îşi păstreze stilul de viaţă pe care l-au avut întotdeauna. În Mongo­lia, de exemplu, am simţit ce înseamnă să fii liber. Să nu îţi spună nimeni unde să te duci, ce să faci şi ce să nu faci. În Bhutan am simţit ce înseamnă fericirea. Este o senzaţie extraordinară. Iar în două locuri, pe malul fluviului Orinoco şi în Tibet, oamenii nu cunosc banii şi nu au nevoie de bani’.

După ultimul cadru, Uca ne-a rugat să mai facem o poză. Nu neapărat pentru revistă, ci pentru ea, ne-a spus. Era îmbrăcată în geaca galbenă cu puf de pinguin pe care a purtat-o în fiecare dintre călătoriile sale la Poli. Dacă până atunci nu o făcuse, acum s-a uitat direct în obiectivul aparatului foto şi a zâmbit cu mândrie şi bucurie. Şi chiar înainte de a ne lua „la revedere’, gazda noastră ne-a făcut un cadou. A scos o pungă cu magneţi de frigider pe care erau impri­mate fotografii cu ea în diverse expedi-ţii, şi ne-a rugat să o luăm pe cea care ne place. Eu am ales fotografia de la prima expediţie din Antarctica, în care Uca era fotografiată în faţa plăcii de come­morare a expediţiei Belgica. Şi aşa, am luat o parte din poveştile Ucăi Mari­nescu acasă.

RALUCA TAMAS Foto SERBAN GHEORGHIU

Stilist: SILVIA CRISTESCU

Coafură: KINGA KORE (Tribute Salon)

Machiaj: DANA ARGEŞAN

Vestimentaţie: Zara şi garderoba personală