Până să ajungă la Asia Express, alături de Ana Morodan, se știau foarte puține despre Adrian Teleșpan. Asta deși a scris un best-seller, Cimitirul, primul roman gay cu fani printre heterosexuali. Iată care este povestea concurentului de la Asia Express, spusă chiar de el…
Aseară, Adrian Teleșpan și Ana Morodan au părăsit competiția Asia Express cu fruntea sus și fără părere de rău. Pe scurt, deși și-au dorit enorm să plece acasă, cei doi concurenți nu s-au autosabotat, luptând corect în fiecare probă și rezistând până aproape de semifinală. Chiar dacă la început nu au fost cei mai simpatizați concurenți, ana și Adrian au devenit în scurt timp sarea și piperul competiției. Ce i-a făcut să devină un cuplu perfect? Faptul că amândoi au un umor fabulos, autoironie și (uneori contrar aparențelor) sunt extrem de competitivi. Iată una dintre cele mai bune dovezi – povestea de viață a lui Adrian Teleșpan relatată chiar de el – de la naștere și până la momentul Asia Express – care este atât de savuroasă, încât am publicat-o integral…
„Medicul care a asistat-o pe maică-mea la naștere mi-a dat maxim 48 de ore'
„Eu, când m-am născut, arătam ca Dalai Lama, dar cu cearcăne, un fel de Yoda cu retard. Sentimentul pe care cred că oamenii îl aveau atunci când mă vedeau era că voiau să mă salveze în timp ce fugeau de mine. Am venit pe lume prematur, la 6 luni și 3 săptămâni, cu o greutate de vreo 1,7 kg și am avut un fel de hidrocefalie (asta, vizual, s-ar traduce că eram jumate cap, jumate restul…), iar medicul care a asistat-o pe maică-mea la naștere mi-a dat maxim 48 de ore. Bunică-mea, Nela Iacob din sat Dângești, comuna Berislăvești, județul Vălcea, nu a fost de acord cu treaba asta, în sensul în care s-a uitat la medic și, pe scurt, i-a zis: Beși! Copilul va trăi!’. Mi-a zis copilul, pentru că încă nu fusesem botezat creștinește cu superbul nume Adrian Malvinus. Da, Malvinus.
Așa, în fine. Să nu uit. M-am născut într-o duminică și cred că de asta sunt făcut pentru odihnă. Am stat vreo 6 săptămâni în incubator și dup-aia am plecat acasă cu bunică-mea care m-a crescut până la 4 ani. La 4 ani am fost relocat cu părinții mei. Treaba asta mi-a priit atât de mult, încât la 4 ani jumate am făcut meningită, moment în care ni s-a comunicat că șansele să supraviețuiesc sunt minime. Din nou, a venit bunică-mea, s-a internat cu mine în spital și m-a legănat pe piept cât a fost nevoie. Am supraviețuit și de data asta.
„Babele din sat mă luau și mă pupau pe toate părțile, în clinchete superbe de proteze'
Ajuns pe la 7 ani, fizicul meu se schimbase și eram chiar un copil frumușel, prin urmare, de câte ori mă vedeau, babele din sat mă luau și mă pupau pe toate părțile, în clinchete superbe de proteze care cam jucau în gură, pe vremea aia neexistând Corega. Nu mă înnebuneam deloc după treaba asta și încercam să evit cercurile octogenare. Fix din cauza asta, într-o duminică când trebuia să merg la o nuntă (crecă Jeni a lu Moașa Elvira se mărita), am ocolit intrarea principală din curtea nuntașilor unde erau adunate toate doamnele în etate, inclusiv țața Didina care mă iubea nespus de mult. Eu aveam o reținere față de dumneaei, pentru că, la un moment dat, mi-a dat niște colivă și în ea, în timp ce mâncam, am găsit o măsea. Eh, i-o fi căzut când amesteca și n-o fi băgat de seamă.
Să nu mă abat. Deci am decis să nu intru prin față, ci prin spate, sărind gardul. Cum să vă spun? Eram îmbrăcat țiplă. Cămașă cu mânecă scurtă, pantaloni scurți cu bretele, sandale și șosete din ălea albe până sub genunchi. Un fel de Heidi, așa. M-am urcat pe gard, am trecut un picior, l-am trecut și pe celălalt și am sărit, cu dreptul ca picior de sprijin la impactul cu solul. Impactul cu solul a fost, însă, mult mai moale decât mă așteptam. Muuuuuult mai moale, în sensul că nu am înțeles de ce, dar piciorul a intrat aproape tot în pământ. Ce se întâmplase?
Având în vedere că aveau nuntă la cort, în curte, bărbatul moașei Elvira mutase veceul ca să fie nou, frumos, proaspăt, iar eu am aterizat cu piciorul fix pe locul unde fusese fostul WC și unde, peste rahat, era doar un strat insuficient de pământ. Ce pot să spun? Mi-a luat ceva să-l scot pentru că se crea senzația aia de vid în timp ce trăgeam piciorul afară, iar mie îmi era frică să nu rămână sandaua acolo. Mi-era și rușine să strig după ajutor… Am scos piciorul, după vreo 5 minute, plin de căcat, am sărit gardul înapoi și m-am dus acasă să mă schimb. Vreo săptămână întreagă, deși m-am spălat de nenumărate ori, prin pori venea, așa, din când în când, câte un damf de rahat.
„Mie mi se întâmplă chestii geniale. Le atrag cumva'
Se spune că ai noroc dacă, întâmplător, calci în rahat. Gândiți-vă cum e să intri cu tot piciorul. Unde vreau eu să ajung cu povestea asta e că sunt foarte norocos. De mic. Mie mi se întâmplă chestii geniale. Le atrag cumva. Și tot așa am ajuns și să particip la Asia Express România, printr-un noroc chior și grație lui Morodan, că acum de ce să ne căcăm pe noi, dar pe ea au vrut-o producătorii, iar ea, dintre toți, m-a ales pe mine. Noroc.
Nu știu dacă ați remarcat, dar am înjurat puțin în emisiune. Așa, cât de cât, omenește… Cui nu-i vine o p*lă în gură once in a while? (Am pus cu steluță, pentru că, totuși, povestea asta e cu mine copil.) Am înjurat, pentru că la fața locului, nu am înțeles ce trăiesc. Abia acum, uitându-mă la televizor, văd că mi-am trăit, în continuare, norocul. Norocul de a trăi o experiență de care nu au mulți parte, norocul de a o trăi alături de Morodan, norocul de a-mi împărți simțul umorului cu niște milioane de oameni. Așa că, draga Norocule, îți dedic ție această experiență și mă bucur că o să trăim împreună cât om sta pe aici! Și, te rog sincer, aș vrea ca, de acum înainte, să mă bazez pe noi doi, nu doar pe tine! Luv!'