Nu s-a mai jucat cu păpuşile, n-a mai ieşit cu prietenii sau colegii la un suc, a renunţat la aproape tot ce face parte dintr-o copilărie şi adolescenţă obişnuite. Pentru că viaţa Robertei Amaliţii înseamnă de un deceniu încoace mai ales muncă, studiu, repetiţii, concerte şi concursuri, premiile obţinute având nevoie de pagini întregi pentru a fi înşirate. Este şi motivul pentru care tânăra pianistă originară din Piatra Neamţ, acum elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti' din Capitală, a devenit noul caz sprijinit de Jurnalul de fapte bune.
de Gabriel Peneş
Sunetele picură parcă din degetele Robertei pe clapele pianului. Devine una cu pianul, cu bucata muzicală pe care o are de intepretat. Uneori, e vijelioasă, înfurtunată precum începutul din „Tarantella’ de Liszt, compoziţia în care, acum, se regăseşte cel mai mult. Alteori, cu partea temperamentală din ea, alteori e romantică, catifelată, visătoare, ca în acordurile lui Chopin, compozitorul ei preferat.
Pentru Roberta Amaliţii muzica este „poezia inimii mele’ şi nu mai poate concepe viaţa însăşi fără provocarea şi emoţia acestei „poezii în sunete’. Mai ţine minte, ca prin vis, unele întâmplări de dinainte de descoperirea muzicii şi a pianului. „Când îmi imaginam că voi ajunge medic şi-mi doftoriceam păpuşa din acele vremuri’, spune ea privind cu ochi adânci, dar plini de viaţă, dincolo de geamul stropit de ploaia de afară, spre orizontul tot mai îndepărat al unei vărste ce a rămas undeva, în urmă. A rămas undeva în copilăria din Piatra Neamţ, lângă părinţii ce s-au străduit cum au putut mai bine să o crească şi pe ea, dar şi pe cei doi fraţi mai mici, Albert şi Samuel.