Pe cât de iubit este de mulți dintre fanii lui, pe atât de urât este ironizat Fuego de alții. De ani de zile se fac bancuri pe seama sa și a muzicii sale, însă artistul nu s-a enervat niciodată până acum și se declară doar dezamăgit că unii își trăiesc viața așa.
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE IUNIE, GRATIS, AICI!
‘Tare dezamăgit sunt când văd răutatea oamenilor, când îi văd pe unii și pe alții că vorbesc fără să gândească, că aruncă nemeritat cuvinte din fața unui calculator fără să fi făcut ceva notabil în viața lor. Nici nu mă enervez, mi-e doar milă de cât de mici pot fi și de felul acesta josnic și lipsit de demnitate de a trăi existența!
E firesc să nu ne placă totul și mult mai firesc este să avem opinii contrare, dar să le comentăm doar de dragul de a ne afla în treabă, mi se pare lipsit de noimă. Cum la fel cred că sunt și cei care vor să se dea cu orice preț interesanți, mimând un fel de spiritualitate și-o inteligență artificială, la care n-au acces!’, a scris Fuego pe Facebook.
-
-
-
-
mama lui Fuego -
Irina Loghin si Fuego
Cum a devenit cântăreț și cine l-a sprijinit în copilărie
Mai bine de jumătate de viață și-a petrecut-o pe scenă, dar, în pofida celebrității ce depășește granițele, se declară „cel mai lipsit de fițe artist. Vorbește despre sine cu modestie și despre oameni cu dragoste, iar aceasta este, cu siguranță, rețeta succesului său.
„Am cântat mereu, de când mă știu, și am amintiri. Ba chiar am păstrat cu sfințenie în arhivă o casetă înregistrată de tata, în care eu cântam de zor mari șlagăre românești din vremea aceea, la vârsta de trei ani. Firește că, dacă am avut un astfel de start, ulterior totul s-a construit pe zona aceasta, inclusiv visurile mele. Adormeam cu gândul la succesul meu de peste ani, mă trezeam, luam perdele și cearșafuri din casă și făceam scene în spatele blocului, dând spectacole mărețe pentru toate scările din cartier. Pe urmă, am ajuns la școală și acolo am început să fiu remarcat pentru vocea mea, apoi la „Cântarea României și tot așa a continuat lupta mea, iar visurile s-au dezvoltat treptat.', a declarat Paul pentru VIVA!.
„Sunt un caz tipic de om care a reușit ce și-a propus și nu m-am visat altceva, chiar dacă bunica mea, care m-a crescut până la 10 ani, și-ar fi dorit să fiu preot. Sigur, cu mult noroc, cu sprijin, cu susținere, cu voință și evoluție, am ajuns să fiu mândru că, după aproape 40 de ani de la primele visuri, eu sunt acolo unde mi-am propus când stăteam pe malul Arieșului, la Turda, și priveam tăcut la mărinimia cerului!', ne-a mai declarat Paul Surugiu.