Decesul Cristinei Țopescu a întristat multe vedete de televiziune, Nuami Dinescu fiind, însă, de-a dreptul dărâmată de această veste. Poate și pentru că aveau o relație mai apropiate și chiar se întâlniseră cu doar câteva zile înainte ca tragedia să se producă. Astfel, Nuami a acceptat invitația noastră de a-i scrie o scrisoare bunei sale prietene, în numărul de februarie al Revistei VIVA!
Cristina mea dragă,
Ceva din mine nu mă lasă să cred, nu mă lasă să pricep, să-mi însușesc gândul că nu mai ești. Mintea mea refuză cu o îndârjire și o încăpățânare pe care nu i-o știam, refuză să priceapă șocul din ultimele zile, deși am stat acolo, lângă sicriul ăla înconjurat de multe flori albe, deși m-am întâlnit cu prietene de ale tale desfigurate de atâta plâns. Mă uit ca proasta la materiale repostate cu tine, la interviuri cu tine. Normal, acum că nu mai ești, descoperă toți cine erai și cum erai, dar tu știi, așa a fost mereu lumea, am mai vorbit noi, eu eram mai furioasă pe ipocrizia lor mai mult decât tine. Am în piept ceva ca o piatră care nu se dă dusă de acolo, Cristina. Stă acolo și așteaptă pesemne să mă trezesc și să zic: „Vai, ce urât am visat!. Eventual, să mă suni când ai tu timp sau când vrei să filmăm ceva, ori să vorbim că ai o idee și să mă întrebi: „Ce faci, fetiță? Ai treabă?.
Vezi tu, Cristina, când îmi ziceai „fetiță, așa mă și simțeam. O fetiță care e prietenă cu o fată tare deșteaptă și bună, și blândă, o fată care are încredere în mine să-mi spună lucruri personale pe care nu le spui ușor nimănui și orele alea, petrecute în mașină, în drum spre metroul din Pipera sau la vreun spectacol erau atât de pline, atât de intense… „Fetiță, dacă nu ai treabă, vreau să mergem…. „Mergem unde vrei, Cristina. O singură dată ți-am zis că nu vreau să am de-a face cu niște persoane, ți-am spus de ce, ai înțeles și nu ai insistat. Eu sunt mai colțoasă, tu erai mereu dispusă să ierți, să stai de vorbă cu o răbdare infinită și să-i explici unui om, indiferent că era vorba de politică sau de căței, că nu e bine cum gândește și că nimic nu e așa cum crede el, că ar fi bine să se mai intereseze, să aibă mai multă informație.
Nu știu dacă eu am fost prietena ta, dar tu ai fost Prietena mea. Mereu.
Din 2009, când au început ani destul de grei și pentru mine, tu știi, aveai ochii în lacrimi când îți povesteam cât de greu îmi atârnă Tanța de gât, că mereu trebuie să demonstrez și că apoi, când oamenii veneau și îmi spuneau tot felul de lucruri, surprinși de cât pot și ce pot, îmi stătea pe buze să le spun: „Păcat că v-a luat atâta, dar nu ziceam nimic, ziceam: „Mulțumesc! și atât. Și tu, după un moment din ăsta, când se termina proiectul, îmi ziceai: „Hai că poate se leagă lucrurile mai departe și te liniștești!.
Nu ne-am liniștit deloc în ultimii ani, nici eu și nici tu. Lumea e mereu dispusă să te pună la colț pentru lucruri pe care nu le înțelege și cei care s-au uitat mereu ca la o ciudată la tine azi nu recunosc nimic, spun doar despre tine că erai o mare iubitoare de animale. Am ajuns să detest expresia asta, sună de parcă oamenii ți-ar fi fost indiferenți, ca și cum nu te-ai fi luptat niciodată pentru oamenii care erau, ca și animalele, fără apărare sau fără șanse.
Nu există un om cu educația ta, cu inteligența ta, cu bunătatea ta, cu blândețea ta, nu există o persoană cu un statut de persoană publică în România care să se fi zbătut și luptat pentru sufletele lipsite de apărare așa cum ai făcut tu. Nu există. Asumat, de la început și până la sfârșit. Și mintea mea nu vrea să priceapă că eu te-am pierdut, că noi te-am pierdut, că animalele și-au pierdut cel mai puternic și cel mai curajos și mai demn protector pe care l-au avut, acum nici nu mai am pe cine să sun și măcar să întreb: „Putem face ceva?.
Dacă oamenii ar ști cât de demnă ai fost, dacă oamenii și-ar respecta valorile cu care au pornit în viață, așa cum ai făcut tu, dacă și-ar rămâne loiali și nu și-ar vinde sufletul pentru bani, așa cum ai făcut tu, dacă ar ști cât te-a costat să rămâi demnă, ar realiza că nici măcar nu au bănuit cât de umană și de specială erai, Cristina. Nici nu te interesa să știe lumea despre una sau alta, era felul tău de neclintit de a nu face compromisuri care să te facă să-ți pleci capul vreodată de rușine. Pe oamenii care te-au nedreptățit, care ți-au întors spatele, care ți-au făcut promisiuni lungite până nu a mai fost nevoie, i-ai scutit tu și ai plecat, oamenii care te-au refuzat când era limpede că aveai nevoie de un loc unde să-ți pui la dispoziția lor inteligența, cultura, verticalitatea, spiritul de luptător, decența, știința de a face ca la carte meseria de jurnalist și intervievator și-au făcut, în final, datoria – ți-au adus flori, (da, știu ce ai fi zis, și eu m-am gândit exact la fel), poate au și plâns, le-o fi părut rău că prea ai plecat așa, în văzul lumii și totuși în tăcere. Păcat că nu ți-au adus florile alea care îți plăceau când erai vie și te-ai fi bucurat de ele și ai fi râs… Știu că ne gândeam mereu la aceleași lucruri, am vorbit despre asta și când a plecat Andrei, păcat că nu înțelegem nimic din pierderi. Ne ține o vreme și uităm. Dar oamenii aleg să fie cumva și trebuie să trăiască cu deciziile lor. Eu nu te-am auzit niciodată vorbind pe cineva de rău, bârfind, deși toată lumea bârfește, în felul tău de a fi nu încăpea așa ceva, nu îți venea, pur și simplu. Ți-am spus eu odată ceva, despre un personaj important, citisem pe undeva, aproape că nu ai vrut să crezi, mi-ai cerut un link, ceva… Nu ți l-am mai trimis. Mai bine, măcar nu știi că am avut dreptate.
Fără tine, Cristina, șansele multora se vor fi spulberat deja. Noi știm, Cristina, că tu ești cea care te-ai pus în fața camionului cu caii de la Letea, te-ai așezat în fața camionului până a venit poliția și le-a cerut actele. Noi știm că tu ai fost cea care a adunat semnături de la persoanele importante din țara asta în încercarea de a-l determina pe președintele Băsescu să nu lase la latitudinea comisiilor locale soarta câinilor maidanezi. Cred că mai am undeva lista de la tine, cu toți oamenii care au semnat și cu cei care nu au semnat.
Am o singură fotografie cu tine, din 2011, de la Cotroceni. Nu m-am gândit niciodată să-mi fac fotografii cu tine, de ce să-mi fi făcut? Erai în viața mea, când aveai timp, când aveai treabă cu mine, era de ajuns.
Scriu și am senzația ca o să-ți trimit un mail cu ce am scris. Acum două seri am pus mâna pe telefon să-ți scriu că m-am întâlnit cu Florina, Marie Jeane, Nadina, Oana… Veneam de la capelă și am avut, așa, un imbold să-ți spun. Întelegi că suntem câțiva care nu știm cum să trecem? Că discreția și decența ta, și felul în care te retrăgeai să-ți revii când nu mai puteai și nu voiai să pui povara ta pe umerii nimănui sunt de neînlocuit? O să mergem încotro ne duce viața, dar probabil că, o vreme, o să-ți tot scriu scrisori pe care nu o să le trimit nimănui, niciodată… O să-ți scriu să-ți amintesc cât ai făcut tu pentru mine în 2009, în 2011, când „ciobanul meu a fost otrăvit și în ziua aia nu aveam bani, nu-mi intraseră banii pe card, să mă duc la FMV cu el, și tu mi-ai pus bani în cont, mai mult decât aveam nevoie, să am să mă descurc…
Ultimul tău „material pe care ni l-ai lăsat a rulat în buclă la toate televiziunile. „Reportajul era fără titlu, era doar o oglindă imensă pe care ne-ai pus-o în față, fără să spui niciun cuvânt, fără să acuzi ori să dai vina pe cineva. Ne-ai pus oglinda aia în față în care ne uităm, fiecare cât poate și cum poate. Unii plâng și își cer iertare de o sută de ori, de o mie de ori, își vor cere iertare de la tine până la sfârșitul vieții lor că nu le-a trecut prin cap că ai să adormi și nu o să te deranjeze nimeni.
Dacă aș putea, aș înfășura timpul așa, cu furie și forță, pe braț, ca pe o cârpă albă și mototolită, și aș răsuci-o de câte ori e nevoie până m-aș întoarce în vară, când am fost împreună la spectacol și am râs și ne-am bucurat așa de mult că ne-am văzut. Sau măcar până în seara de 22… Nu pot să schimb nimic, și asta e copleșitor.
O să fii cu mine, în inima mea mereu, Cristina, și pentru că ai fost singurul om căruia i-a păsat atât de tare de mine. Pentru că ai fost singurul om important care, pe unde a fost, cu cine a vorbit, directori de teatru, producători etc., spuneai despre cât de „loială, talentată și muncitoare sunt. Nimeni nu a mai făcut asta pentru mine. Nimeni. Ce oi fi văzut tu în mine nu știu, dar te-ai apropiat așa frumos de mine, încât mi s-a părut că e cumva normal să vii la mine acasă, să stai lângă câinele meu cu trei picioare și să plângi de mila lui, că era bătrân și nu mai putea să meargă. Iubirea ta a fost dincolo de cât pot oamenii înțelege, iubirea ta nu a primit niciun sfert din cât merita.
O să mă las să cred că ești plecată undeva departe, că ne-ai lăsat să ne descurcăm cum vom putea. Știi, oamenii își fac povești ca să poată trăi mai departe. Așa o să fac. Așa o să facem, o să ne imaginăm că te uiți la noi, o să ne întrebăm: „Ce-ar fi zis Cristina? Ce ar fi făcut Cristina?. Așa, o să știi că viața ta a atins atâtea suflete, a făcut atât de mult bine, încât, indiferent cât ai fi greșit tu ca om, ca femeie, dacă există o lume mai bună dincolo, tu trebuie să ai un loc bun acolo. Dumnezeu are cântarul Lui și cred că în balanța lui sunt lacrimile tale și iubirea ta imensă pentru suflarea de om, cal, pasăre, cățel, pisică… Odihnește-te Cristina! Ți-ai terminat treaba aici.