Mihail – „De la prima apariție pe scenă mi-am dat seama că e super senzația asta”

M-am întâlnit cu Mihail undeva în jurul orei prânzului, imediat după ter­minarea ședinței foto. Era destul de obosit după cele trei ore petrecute în fața aparatului foto, lucru neobișnuit pentru el. Este a doua oară când face asta, mi-a spus-o chiar înainte de a ne așeza la masă, încă uimit de succesul de care are parte. În timp ce așteptam să sosească ceaiul, Mihail mi-a mărtu­risit că trece printr-o perioadă foarte aglomerată, dar se bucură că oamenii îi apreciază munca, iar piesa „Mă uci­de ea a avut un impact atât de mare. Are concerte în toată țara și deja a în­ceput să fie recunoscut pe stradă.

Prima dată am ascultat piesa „Mă ucide ea în urmă cu câteva luni, imediat cum a apărut pe YouTube. Cum se face că abia acum a deve­nit atât de difuzată?

Și eu mi-am pus întrebarea asta de foarte multe ori, sincer. Bănuiesc că radiourile n-au avut curajul să preia piesa de la început, deoarece era ceva nou. Dar piesa s-a „mișcat foarte bine câteva luni și fără să fie difuza­tă la radio sau TV, din share-uri pe Facebook, iar în câteva luni am strâns câteva milioane de vizualizări pe YouTube. Am înțeles că postul de ra­dio Kiss FM a preluat-o primul și a avut un impact destul de bun, iar de atunci au preluat-o și ceilalți și tot așa.

Care este povestea acestei piese?

Ideea piesei este despre acel moment fierbinte, de impact, când mergi pe stradă și vezi un chip frumos care te atrage într-un fel sau altul și, fără să vrei, mintea zboară și-ți oferă un film de dragoste care durează foarte puțin. Sunt sigur că foarte mulți s-au regăsit și au trăit aceste momente, ca să zic așa. Însă am observat că oamenii o trec prin filtrul propriu, fără să mai asculte mesajul piesei. Adică, mă ucide ea, co­pilul, mă ucide ea, soția, nu contează. Pentru ei e foarte importantă partea aceasta cu „mă ucide ea.

Cine este EA în viața ta?

Momentan nu este nimeni în viața mea, sunt doar eu și iubita mea, mu­zica. Dar am parte de foarte mulți oa­meni dragi în jurul meu, prieteni de care sunt mândru și bucuros că îi am.

De cât timp cânți, ai moștenit acest talent de la cineva din familie?

Am început să cânt de mic copil. Părinții mei aveau treabă cu muzica, cu desenatul și am crescut într-un me­diu, nu neapărat de artiști, dar cu un aer artistic. Mama cânta, mă punea și pe mine să cânt, să spun poezii. Am început școala de pian când aveam nouă ani, apoi am mers la școala de pictură, mai târziu am cântat într-o trupă de copii. Cu timpul, am învățat să cânt la chitară și ușor-ușor, i-am prins gustul.

Îți mai amintești primul moment în care ai urcat pe scenă?

Prima dată în public am cântat la pian, dar de la prima apariție pe scenă mi-am dat seama că e super senzația asta, doza de adrenalină e atât de gustoasă, că mai voiam și tot timpul îmi doream să mai ies pe scenă, să am apariții. Era o senzație de înălțime, era super fain. Bine, acum e altceva când sunt pe scenă, e un pic mai intim, dar de acolo a pornit pofta asta de adrena­lină.

Spuneai că ai cântat la pian. Ce alte talente ascunse mai ai?

Am învățat să cânt la pian, chitară un pic, mai duc un ritm de tobe, o linie de bass, cam așa. Am făcut Școala de Arte, am absolvit Univer-sitatea de Artă și Design din Cluj Napoca și am făcut grafic design, fotografie, animație, pictură… Acum însă nu am timp de nimic din toate astea. Muzica e foarte into my life, adică îmi fură tot timpul. E o perioadă mai încărcată acum, dar mi-ar plăcea să mai pictez.

Văzusem la un moment dat un pro­iect al tău de fotografie în care apă­reau mai mulți oameni ai străzii. Povestește-mi, cum ți-a venit ideea?

Ideea proiectului mi-a venit rapid. Era sfârșit de semestru și trebuia să fac un proiect fotografic pentru facultate. La un moment dat, mergând pe stradă am văzut o grămadă de oa-meni ai străzii care erau atât de expresivi, atât de frumoși la chip, cu barbă și mi-am zis că trebuie să îi fotografiez. Prima dată le-am făcut poze în stradă, dar n-a ieșit ce voiam și i-am întrebat pe profii de la facul­tate dacă pot să aduc 10-15 oameni ai străzii în studio. A fost un proiect foarte fain și am avut o experiență foarte interesantă, sensibilă, cu emoție. Un proiect care, cel puțin pe mine, m-a pus pe gânduri foarte tare, pentru că i-am întrebat pe oamenii aceștia ce visau să devină când erau mici și toți, îți dai seama, aveau o gră­madă de visuri.

Cum ai ajuns la Cluj?

M-am născut în Rusia, dar părinții mei sunt basarabeni. Ei s-au mutat în Rusia când mama era însărcinată, iar după ce m-am născut, la jumătate de an, ne-am întors în Moldova, în satul Doroțcaia, din stânga Nistrului. Apoi, când a venit vremea să dau la facultate, am ales inițial Chișinăul, unde am vrut să fac canto, dar într-un final m-am decis să merg la Cluj pentru a studia designul. Este superb Clujul, sunt îndrăgostit de el, dar simt că ar cam trebui să mă mut în București. Sunt multe concerte, pro­iecte și trebuie să fiu prezent aici. Dar Clujul e atât de plin de pace și liniște și calm. Poți să te plimbi pe străzile lui toată ziua, nu te plictisești București-ului n-am reușit încă să-i prind gustul, dar îmi place, are magia lui.

Mai ai frați, surori?

Da, mai am o soră mai mică, este și ea artistă, face foto-video. A început facultatea la București, apoi a plecat cu Erasmus în Franța și acum este în India.

Deci aveți în sânge această pasiune pentru artă.

Da, suntem o familie de artiști. Și bunelul (n.r. Bunicul) meu cânta, și unchii mei cântau, iar maică-mea și taică-meu sunt membri într-un colectiv de muzică tradițională, Nistrienii se numesc, și au concerte chiar și prin țară. Din păcate nu apu­căm să ne vedem foarte des. Ultima dată ne-am văzut cu toții de Crăciun, anul trecut în Gemania unde stă mai­că-mea acum cu toată familia. A fost super fain. Anul ăsta de Revelion ne-am văzut doar mama, tata și eu, pentru că soră-mea era în Franța și n-a reușit să vină, trebuia să plece în India. Foarte rar ne vedem toată fa­milia împreună, pentru că suntem în patru locuri diferite.

Când te gândești la copilărie, care este prima amintire care îți vine în minte?

Mama mea are șapte frați și îți dai seama că suntem foarte mulți nepoți, strănepoți. Bunul nostru era un orator foarte bun și erau momente în care avea magnetul ăla de ne atrăgea pe toți în fiecare vară. Stăteam la masă seara în ogradă la bunicul și ne po­vestea diferite chestii amuzante cu el în război și toată lumea râdea. Era atât de multă energie pozitivă… Mergeam cu toții la Nistru, făceam grătare, vin de casă, fructe, legume și ne simțeam bine. Au fost niște seri super calde.

Cum s-a schimbat viața ta de când ai devenit cunoscut?

Nu s-a schimbat, doar s-au aglomerat lucrurile, sunt mai multe responsabilități, dar tot așa am rămas, aceeași rutină am: studio – casă – muzică. E mai mult stres un pic, mai obositor pentru că trebuie să faci față multor responsabilități, să fii mai atent…

Te recunoaște lumea pe stradă, ai fost oprit până acum?

Da, m-au mai arătat cu degetul, am dat și câteva autografe. Foarte puțin, dar suficient pentru mine. (râde) Pri­mesc foarte multe mesaje pe Facebook, felicitări, încurajări și le mulțumesc tuturor.

Ce-ți place cel mai mult acum de când ești în atenția publicului?

Mă bucur că se mișcă treaba, simt că s-au deschis câteva uși, s-a spart un zid care era cel mai greu de spart și acum avem drumul deschis pentru a face alte proiecte noi.

Tu ce fel de muzică asculți?

Ascult foarte multă muzică funk, jazz, blues, un pic de pop, un pic de indie, un pic de rock alternativ și sunt mai mult căutări. Tocmai de aceea nici nu am un stil bine struc-turat, e un stil în căutare. Nu pot să zic că ăsta este stilul meu, pentru că nu este. Acum deja simt că vreau să fac altceva, spre exemplu următorul single, „Who You Are, va avea to­talmente altă temperatură, altă abordare, alt stil.

Știu că piesele le compui singur, ce te inspiră?

Orice. Îmi place să scriu despre lu­cruri care au conexiune cu viața mea, pe care le-am trăit sau le-am retrăit. În general, situații adevărate pe care să le pot simți, pentru că altfel nu le pot scrie. Sunt chestii trăite.

Cum este acum când te întorci acasă, cum te privesc oamenii?

Îți dai seama că sunt foarte mân­dri, cel puțin prietenii mei, oamenii care mă cunosc sunt mândri că cineva din satul Doroțcaia a ajuns, nu neapărat sus, dar cel puțin a ajuns să i se difuzeze o piesă la radio.

ADINA VÎLCEA Foto ALEXANDRU MUREȘAN (NGM CREATIVE)