Mihai Petre şi Elwira – Primul pictorial împreună cu Catinca

Anul trecut pe vremea asta îi propuneam lui Mihai o copertă alături de soția lui de origine poloneză, Elwira, și de fetița lor, Catinca. A refuzat să își lase copilul foto­grafiat, iar în cazul lui, acest răspuns, după cum îți poți închipui cunoscându-i perso­nalitatea, nu lasă loc de interpretări. Din fericire, de aceea există femeile, ca să îi facă până și pe cei mai încăpățânați bărbați să cedeze. Elwirei îi plac shootingurile noas­tre, așa că într-un final Mihai a acceptat o ședință foto de familie, spunându-ne că altele nu vor mai urma, probabil. Când am ajuns la locul de întâlnire, Catinca se uita pe tabletă la animația Frozen (Rega­tul de Gheață), dar nu a durat mult până să-mi adreseze primele cuvinte. A fost cel mai scurt și interesant dialog al meu cu un copil de trei ani, care s-a amuzat două minute pe seama mea vorbindu-mi în po­loneză și râzând apoi de privirea mea ne­dumerită. Aflu imediat că așa procedează micuța blondină și cu tatăl său, pe cât de iscusit în dans, pe atât de slab la poloneză. Mă tot miram cât de cuminte stă Catinca la fotografii când, la doar câteva minu­te de la începerea ședinței foto, aceasta exclamă senină „gata cu fotografiile! După cel puțin cinci astfel de pauze, Mihai îi spune Elwirei râzând: „Nu cred, sunt sigur că nu vor mai urma alte ședințe foto.

Aveam o teorie mai veche, conform că­reia cel mai longeviv cuplu e cel în care partenerii petrec suficient de puțin timp împreună cât să li se facă dor unul de celălalt. Iată că teoria mea s-a confirmat, cel puțin în cazul de față. Mihai deține împreună cu Elwira Academia de Dans „Mihai Petre (mihaipetre.ro), este jurat în emisiunea Ham Talent (Antena 1) și arbitru de competiții de dans, astfel că mai tot timpul e pe drumuri. Și-a scos te­lefonul pentru a verifica calendarul și mi-a enumerat nu mai puțin de 6 destinații pentru următoarele câteva săptămâni: Letonia, Cehia, Portugalia, Austria, Litu­ania, Ucraina.

Cum a învățat Catinca atât de bine poloneza, deja?

E: Eu vorbesc cu ea doar în poloneză. Vorbește mai mult în română, pentru că e mediul în care trăiește, dar când o du­cem în Polonia durează cam o săptămână până se adaptează și apoi stăpânește per­fect limba. Când stă mai mult cu bunicii de acolo, imediat începe să vorbească ca ei. Cu mine se mai prostește, eu îi spun cuvinte în poloneză și ea îmi răspunde în română.

M: Da, și eu îi mai zic câte un cuvânt în poloneză ca să o distrez, își dă seama că nu pronunț corect. Mă și corectează, râde de mine când pronunț greșit.

Asta te aduce cu picioarele pe pă­mânt. Stai atât de rău la poloneză încât râde de tine un copil de trei ani.

M: Corect. (râde)

Catinca e mai mult poloneză sau mai mult româncă?

M: Greu să zic. La ochi e poloneză. (râde)

E: E mai greu de observat din interior, dar mie mi se pare că hotărârea ei e un pic mai românească, e sângele vostru latin. Empatia pe care o are parcă e mai mult din zona noastră. Știi cum am experi­mentat un lucru foarte frumos, apropo de empatie? Am început să îi citesc povești de Frații Grimm, de Hans Christian Andersen, care nu au întotdeauna finaluri fericite, nu-s ca la Disney. Ea învață prin aceste basme foarte multe, vede că oame­nii pot fi și mai săraci, mai bătrâni, veseli, triști, așa că învață multe sentimente. A început să verbalizeze ceea ce simte, îmi spune „mamă, sunt nervoasă, sunt tristă, sunt supărată.

M: Cred că uneori în educație se greșește prin faptul că încercăm să facem să pară totul perfect. Nu e așa, ai și zile în care nu te simți bine. „Dacă ești supărată, spu­ne, noi așa o învățăm. Mă rog, supărată pentru ea se reduce la faptul că nu vrea să poarte azi nu știu ce rochiță pe care i-a propus-o mama dimineața. Dar spune, „sunt supărată, vreau altă rochiță.

Să danseze o veți învăța?

M: Nu, nici nu avem de gând.

E: Nu vrem să o împingem în direcția asta, dar o luăm cu noi la concursuri de dans uneori. Ea o iubește foarte tare pe sora lui Mihai, care dansează și îi tot ara­tă rochițe, așa că s-a îndrăgostit și ea de dans. Se îmbracă în rochiile mele, își pune pantofiori de dans și dansează prin casă.

M: Da, mai și greșim, ce să-i faci… (râde) Nu aș vrea să îi impun dansul, ba chiar mi-ar plăcea să învețe și alt sport. Nu cred că trebuie să facă dans doar pentru că ne place nouă. Până la o vârstă, totul ar trebui să fie o joacă, nu vorbim încă de performanță și de un plan la vârsta asta. Totul vine din plăcere, în orice do­meniu ai lucra, dacă nu ești pasionat nu faci performanță, pe când asta se bate cap în cap cu încercarea unor părinți de a-și forța copii să facă ceva anume. Nu vor fi performanți decât dacă au norocul să le placă. Cred că înțelept din partea noastră ar fi să îi oferim mai multe alter­native și să observăm atent ce o motivea­ză pe ea. Mi-ar plăcea să o văd fericită, ăsta e singurul meu scop.

Ce au schimbat la voi acești trei ani de când sunteți părinți?

E: Un copil te schimbă de nici nu-ți vine să crezi. Înainte să fiu mamă, nu credeam când îmi spuneau alții că vor fi transfor­mări. Când am născut-o pe Catinca, chiar mi-am amintit vechea vorbă a ma­mei: „o să vezi tu când o să ai copii cum e. Când am ținut-o prima dată în brațe, am avut următoarea revelație legată de părinții mei: nu-mi venea să cred că în lumea asta mă iubește și pe mine cineva la fel de mult cum o iubesc eu pe fetița asta. Abia atunci mi-am dat seama cât de mult poate ține cineva la tine. Devii mai sensibil, mai înțelegător.

M: Și la mine s-a petrecut o schimba­re mare, în sensul că pun mai mult preț acum pe timpul petrecut în familie. Am realizat că, de fapt, astea sunt lucrurile importante și că prea des îmi consumam energia și nervii pe lucruri care țineau de job. Nu merită. Ceea ce simți când pe­treci timp cu copilul tău nu are termen de comparație. Și atunci m-am mai cal­mat. Da… înainte eram destul de coleric și duceam perfecționismul la rang de artă. După ce s-a născut Catinca mi-am dat seama că, practic, aceste zbateri interioare ale mele nu au atât de multă importanță precum timpul pe care îl petrec cu ea.

Erați deja de vreo 11 ani împreună când s-a născut Catinca, nu?

M: Stai să fac un calcul. (râde) Habar nu am.

E: Nu, mai mult. Eu sunt de 15 ani în România, asta înseamnă 12, cred.

V-ați gândit după ce a apărut copi­lul că poate trebuia să faceți pasul ăsta ceva mai devreme?

M: Eu nu. Și dacă venea mai devreme, și dacă venea mai târziu, era la fel de plăcut.

La alții se întâmplă mai repede de 12 ani, totuși.

E: Am fost și noi sportivi, am avut cam­pionate. De fapt, voiam un copil, dar nu s-ar fi putut din cauza asta.

M: Și dacă se întâmpla, ce? Asta e viața, nu mi se pare o dramă să ai un copil, dim­potrivă, mi se pare o mare bucurie. Poate, dacă se întâmpla la 17 ani, ar fi fost o dra­mă. Dar după ce devii adult responsabil, care e problema? Mi se pare natural, foar­te frumos, ai un copil, deal with it!

Dar în toți acești ani, când ți-ai dat seama mai exact că Elwira este fe­meia cu care să te căsătorești?

M: A durat. Cred că în timp mi-am dat seama, după câțiva ani. Să te căsătorești e un pas pe care eu nu l-aș face atât de repede, nu știu de ce. Ca atare, nici nu l-am făcut repede. Cred că e important să ai o familie, dar nu cred că aș fi putut să mă căsătoresc așa, după 2, 3 luni, un an. Consider că trebuie să petreci câțiva ani cu partenerul, să fii convins că puteți locui împreună o viață.

E: Și eu gândesc la fel. Dacă nu gândeam la fel, aș fi început să insist și asta nu era O.K (râde)

Sunt și cazuri în care apariția unui copil poate afecta relația de cuplu. Ați trecut prin asta?

M: Cred că e pur și simplu o altă etapă. Mare parte din atenția noastră merge acum la copil, dar asta nu anulează nea­părat atenția către partener.

E: Probabil la noi contează și faptul că Mihai e des plecat de acasă și ni se face dor unul de celălalt.

M: Exact, lucrul ăsta e bun. Recunosc, eu am un program foarte încărcat, dar marele meu noroc e că lucrez în domenii complet diferite de activitate. Nu merg de la 9 la 5 la serviciu, apoi acasă, unde iau cina și după merg la culcare. Sunt cumva nevoit să călătoresc mult, dar nici nu mă deranjează să stau acasă, nu o să spun ni­ciodată „am stat prea mult acasă, am chef să plec. Dimpotrivă.

E: Nu, Mihai, tu nu vezi asta, dar tu te plictisești acasă. (râde) El simte întotdeau­na nevoia de mișcare, e dependent de mișcare. De câte ori stă acasă îl aud „par­că am chef de o alergare, hai să mergem cu bicicleta.

M: E adevărat, la mine ar fi anormal să fiu odihnit 100%. În momentul în care chiar sunt odihnit nu e bine, am prea multă energie.

Prea multă energie nu duce și la ceartă? Din ce motive vă certați?

M: Ne certăm, dar nu îți imagina că ne certăm zgomotos. Avem o conversație care durează câteva minute, după care luăm o pauză.

E: Cel mai mult ne certăm pe dans.

M: Exact, în plan personal nu cred că am prea avut certuri. Dar, de exemplu, noi conducem o academie din ce în ce mai mare și facem performanță și avem multe evenimente cu perechi. Dacă tre­buie să facem o prezentare…

E: Atunci el are o părere și eu altă părere. Eu o susțin pe a mea, el pe a lui.

M: Din asta se iscă o ceartă din când în când. Ultima dată cred că ne-am certat pe fontul unui afiș. Mie mi se părea că arată urât și complicat, ea zicea că nu am dreptate. Asta înseamnă ceartă la noi.

Că tot veni vorba de polemică, Mi­hai, la Ham Talent jurizezi animale. Cât de confortabil e să evaluezi un concurent care nu îți poate răspun­de la critici?

M: Mie îmi place să mi se răspundă, tre­buie să recunosc, prefer situația în care mi se răspunde. Dar animalele au stăpâni, răspund ei, nu-i nicio problemă. (râde).Îmi place dialogul și nu mă aștept ca toată lumea să fie de acord cu mine. Din asta învățăm atât eu, cât și concurentul în ca­uză. Desigur că sunt încă destul de întreg la minte cât să adresez comentariul meu stăpânului, nu animalului. (râde) Mai vorbesc și cu cățeii, cu al meu vorbesc din când în când acasă, dar nu mă aștept la un dialog în adevăratul sens al cuvântu­lui. E interesant, e o altă lume, un show în care celebrăm prietenia dintre oameni și animale. Ele nu trebuie ignorate, fac par­te din ecosistem, cred că tot ce e viu pe acest pământ trebuie respectat întocmai ca și oamenii. Mă bucur că există o astfel de emisiune, pentru că aduce în atenția publicului prietenia asta fantastică dintre oameni și animale, care uneori îți pot ofe­ri mai mult sprijin decât oamenii. Observ că animalele le-au schimbat viața multora dintre cei care vin în emisiune.

OANA POPOIAG Foto IONUȚ STAICU

Stilist: SILVIA CRISTESCU

Asistent stilist: ANDREEA JIANU

Coafură: CRISTINA TROHANI

Machiaj: DIANA IONESCU

Vestimentație Elwira: Stefanel, Zara, H&M

Vestimentație Mihai: H&M, Zara, garderoba personală

Vestimentație Catinca: Bonpoint, garderoba personală

Fotografiile au fost realizate la La Maison. Mulțumim pentru sprijin!

Urmărește-ne pe Google News