La 31 de ani, Mihaela Buzărnescu este dovada vie că, atunci când ești pasionat de ceea ce faci și îți dorești ceva cu ardoare, reușești, în pofida obstacolelor. Iar în cazul ei, nu au fost puține… Dar ne arată în fiecare zi că încă are un cuvânt greu de spus în sportul alb.
Ai început să joci tenis de la 4 ani și știm cu toții ce presupune asta. Cum a fost copilăria ta? Ai avut vreodată timp să te joci cu păpușile sau cu ceilalți copii?
Copilărie nu prea am avut, cel puțin nu în sensul clasic al cuvântului. Dar dacă stăm să ne gândim că, în copilărie, faci doar ceea ce-ți place, eu exact asta am făcut – am jucat tenis. Singurul meu joc era să bat mingea în orice perete pe care-l găseam! Am jucat chiar și la peretele din sufrageria părinților. În rest, nu am avut timp decât de antrenamente și de lecțiile de la școală.
Care este prima lecție dureroasă pe care ai primit-o în carieră și ce impact a avut asupra ta?
Prima lecție dureroasă a fost atunci când m-am accidentat. Să-ți dorești să joci și să nu poți fizic este chinuitor și te afectează, în cele din urmă, și mental. Mi-aș dori ca omenii să fie mult mai înțelegători cu noi, cu sportivii. Să înțeleagă că suntem oameni, nu roboți. Că putem să ne accidentăm, că putem să avem o zi mai proastă, că putem să mai și greșim. Și exact atunci avem cel mai mare nevoie de sprijin. Atunci vrem o vorbă bună.
De-a lungul timpului, ai avut mai multe accidentări decât orice alt tenismen. Umăr, genunchi, spate… Mai bine de trei ani din viață! Cum ai reușit să depășești aceste momente?
Durerea face parte din viața oricărui sportiv. E drept, eu am avut mai mult ghinion decât alții, dar, jucând cu durerea, am devenit mai puternică. Am înțeles că pregătirea fizică și cea mentală sunt foarte importante în jocurile individuale și, atunci când a venit momentul, am explodat. După care a venit o altă accidentare, poate în cel mai nepotrivit moment, dar nu trăiesc în trecut și nici nu încerc să prevăd ce va fi în viitor. Vreau să mă bucur de fiecare minge, de fiecare set și de fiecare meci, în parte.
În ultimii ani, ai câștigat o sumă considerabilă de pe urma turneelor la care ai participat, dar puțină lume știe că, înainte de asta, te-ai împrumutat de 28.000 de euro ca să poți juca în circuitul profesionist…
Este nevoie de sacrificii pentru a face performanță. Părinții mei s-au împrumutat, eu m-am împrumutat și nu-mi este rușine să spun că am jucat tenis pe datorie. Dar am avut și marea satisfacție să reușesc să-mi plătesc toate datoriile. Din premiile câștigate. E drept că aș aprecia ca sponsorii să se orienteze mai mult și spre tenis, care este un sport individual, pentru că e un sport care, iată, aduce victorii, prilej de bucurie, de mândrie. Din păcate, mulți se opresc cu sprijinul doar la partea verbală: ne laudă, spun că se mândresc cu noi, atunci când câștigăm, dar cam atât. Trezim interes doar când suntem pe primele poziții în clasament, ca și cum până acolo nu am avea nevoie de sprijin, ca să putem face performanță. De aceea, să știți, mulți jucători tineri și foarte talentați, de viitor, renunță la tenis în timp, pentru că nu au posibilitatea financiară să se mai susțină, iar familiile lor nu mai au resurse să îi susțină în circuite. Eu, una, voi spune totdeauna că sunt recunoscătoare familiei mele pentru că a făcut eforturi să ajung aici.
Citește continuarea interviului în numărul de iunie al revistei VIVA!.
Foto: VIVA!, Cristian Gugu