Mihaela Bilic – Despre ABC-ul nutriţiei la copii

De curând ați lansat o carte pentru copii, „ABC de nutriție, o carte dife­rită de tot ce am văzut până acum pe piață. Care e cea mai eficientă abor­dare pe care o pot avea părinții a-tunci când vine vorba de alimentație?

Adevărul este că nici noi, oamenii mari, nu prea știm regulile de bază ale nutriție și din cauza informațiilor care circulă, de multe ori contradictorii, e greu să triezi ce e bine și ce nu e bine doar citind pe Internet. Așa că am ales să mă adresez copiilor, pentru că, în momentul în care citești într-o carte, înțelegi altfel lucrurile și am speranța că cei mici le vor spune și părinților ce au descoperit ei. În ceea ce privește cea mai eficientă metodă pe care noi adulții o putem aborda când vine vorba de alimentația copiilor, aceasta este puterea exemplului. În mo­mentul în care avem copii, de dragul lor, trebuie să mâncăm sănătos și să facem lucrurile corect, pentru că ei, dincolo de cuvinte, vor imita faptele noastre. Iar dacă un copil are probleme de greutate este pentru că, fie în familia lui nu se mă­nâncă ce și cât trebuie, fie partea afectivă nu este echilibrată și cel mic va înlocui lipsurile emoționale cu mâncare. Copiii leagă o prietenie mult prea strânsă cu mâncarea atunci când alte aspecte din viața lor nu sunt satisfăcute. Un copil su­praponderal nu este un copil fericit și faptul că el compensează cu mâncare lipsa de fericire este un lucru trist. Mai există și varianta în care copilul stă prea mult timp în fața unui ecran și atunci intervine sedentarismul.

Când vine vorba de hrana copiilor, mai circulă încă prejudecăți precum „mănâncă tot din farfurie sau „încă o înghițitură și gata. De ce se pune un semn egal între sănătate și o can­titate de hrană consistentă?

E o greșeală să credem că un copil trebu­ie să fie dolofan, să mănânce mult, e o atitudine rămasă de undeva din trecutul nostru dezechilibrat, când nu prea aveam ce să mâncăm și atunci grija prin­cipală a părinților sau a bunicilor era să-l hrănească bine pe cel mic. Nu înțelegem că porția unui copil este diferită de a unui adult și, în plus, copilul știe cel mai bine când îi este foame și când s-a sătu­rat, deci nu trebuie niciodată să-i forțăm pe cei mici să mănânce. Mâncarea nu trebuie transformată nici într-o recom­pensă, nici într-o pedeapsă, de aceea tre­buie să încurajăm copiii să-și respecte propriile senzații alimentare și să-și dez­volte o identitate alimentară, nu să le spunem noi din exterior ce și cât au ne­voie. Pe cât posibil, copiilor trebuie să li se pună la dispoziție cât mai multe ali­mente (preferabil neprelucrate, nu semi-preparate, nu ambalate) pregătite în casă, pentru ca ei să aleagă ce și cât să mănânce. Acesta e rolul părinților, să le pună la dispoziție mâncare sănătoasă.

Ce le-ați răspunde unor părinți care, deși au un copil cu greutate în para­metri normali și energie cât cuprin­de, se plâng că micuțul lor „abia se atinge de mâncare’?

Un copil sănătos nu trebuie neapărat să fie dolofan. Și copiii slabi sunt sănătoși, mai ales dacă sunt activi, dinamici, atenți și implicați în toate activitățile. Doar când un copil e mult sub greutatea indi­cată de medic și apar și probleme de să­nătate sau prezintă alte carențe, atunci trebuie intervenit. Dar câtă vreme alear­gă, se joacă, este activ, nu avem de ce să ne facem griji.

Un scenariu cu care se confruntă mulți părinți este acela în care copilul refuză să mănânce sau ia două înghițituri și apoi nu mai vrea. Ce e de făcut în astfel de cazuri?

În astfel de cazuri trebuie să vedem dacă nu cumva copilul respectiv primește prea multe gustări între mese. De obicei, din cauza dulciurilor putem primi un refuz din partea copilului la masă și în acest caz trebuie revizuită conduita lui alimentară. În plus, copiii mănâncă în funcție de nevoile corpului lor, și asta înseamnă câteodată mai mult, câteodată mai puțin.

Care sunt repercusiunile, pe termen lung, ale „îndopării cu hrană?

Obezitatea. Și asta este ceva dramatic. Nu numai că te îngrași, dar pierzi și con­tactul cu senzațiile alimentare, nu mai știi când ți-e foame, când te-ai săturat. Copiii care sunt îndopați cu mâncare mănâncă inclusiv de plictiseală sau pen­tru alt tip de emoții (tristețe, singurătate), iar ceea ce este extrem de important de reținut este faptul că, atunci când aceste kilograme în plus apar, ele produc o schimbare radicală în organism – adică nu ne îngrășăm doar pentru că celulele adipoase cu care ne-am născut s-au um­plut de grăsime, ci pentru că îngrășatul presupune și multiplicarea lor. Iar ele, odată multiplicate, nu mai mor nicioda­tă. Deci, și dacă peste 10 ani slăbim, vom rămâne cu acele celule adipoase care secretă hormoni și care, atunci când sunt golite, „țipă de foame. Slăbitul înseam­nă să ne străduim să le ținem goale, dar ele nu dispar, nu mor niciodată. Deci un copil îndopat, care s-a ales cu un număr mare de celule adipoase, va fi un adult care va avea probleme pe viață.

La polul opus, mai rar e drept, sunt cazurile de copii care mănâncă până vomită. Ce facem când știm că i-am dat suficientă hrană, dar el continuă să ceară și să invoce foamea?

În aceste condiții, noi ca adulți trebuie să-i ajutăm mutându-le atenția. Adică i se pune în farfurie porția corectă și, dacă apoi mai cere, încercăm să-l implicăm într-o altă activitate: joacă, desenat etc. Copiii fac din mâncare o armă de șantaj când tot ce le trebuie, de fapt, este atenția părinților. Este o luptă psihologică.

Un subiect extrem de delicat este de­sertul. Ce dulciuri le putem da copii­lor, ce dulciuri ar fi pe „lista neagră și care e cantitatea rezonabilă pe care le-o putem oferi celor mici?

Dulciurile nici măcar nu intră în lista alimentelor necesare, dulciurile sunt un moft. Iar zahărul nu e un aliment, e un condiment și asta trebuie să le explicăm și copiilor: corpul nostru nu are nevoie de za­hăr. Să facem din prezența dulciurilor o sărbătoare, un lucru excepțional – o dată, de două ori pe săptămână. În plus, pentru copii, cel mai banal dulce este un fruct, pe care trebuie să-l mănânce ca atare, nu trans­format în suc. Alte exemple ar fi orezul cu lapte, clătitele cu gem, o felie de pâine cu unt și cu gem.

În cazul unui copil la care adulții au depășit deja doza zilnică de dulciuri, cum facem o trecere cât mai puțin dureroasă către o cantitate accepta­bilă de zahăr?

Trecerea este într-adevăr dureroasă, pentru că zahărul face o chimie foarte bună cu creierul nostru. Zahărul acțio-nează ca un drog, de aceea când vrei să-l elimini sau să-l reduci, apare sindromul de sevraj. Prin urmare, în cazul copiilor, vor apărea plânsul, furia, tot evantaiul de manifestări din sevraj. Renunțarea la dulciuri e un fel de detox care trebuie făcut cu fermitate, pentru că altfel zahă­rul cere zahăr și intrăm într-un cerc vici­os. Din păcate, noi avem o preferință pentru gustul dulce de când ne naștem și atunci, dacă antrenăm acest „mușchi, să-i spunem așa, nu trebuie să ne mirăm că ne plac dulciurile foarte mult.

Suntem în sezonul cald, mergem la mare, la munte, însă nu avem con­trolul total asupra hranei de la resta­urante. Nu știm cât e de sănătoasă, cum a fost păstrată. Cum putem ale­ge locul de la care copiii să nu facă eventuale enterocolite sau afecțiuni digestive?

O porție de mâncare gătită este bineve­nită, atât pentru adulți, cât și pentru co­pii. Dar să nu aibă sosuri grele, multă prăjeală.

Oare o variantă mai bună ar fi ca părinții să le pregătească ei înșiși hrana copiilor pentru a evita îmbol­năvirile?

Nu prea poți avea controlul total din acest punct de vedere. Dar în cazul unei enterocolite, e bine că organismul știe să se descurce: a avea diaree / vomă este cea mai eficientă metodă de a scăpa de respectivele toxine. Dacă se întâmplă, e o chestiune de ghinion, dar altfel n-ar trebui să ne gândim când intrăm într-un restaurant sau o cantină că de acolo vom pleca cu o enterocolită. Dar ca idee, tre­buie să avem grijă la lucrurile perisabile și care nu sunt ținute la rece, să alegem laptele tratat UHT pentru că și dacă stă o oră în afara frigiderului, nu are risc să fermenteze, să alegem supe de legume, salate. Iar în cazul copiilor mici, e bine ca părinții să aleagă o cazare care să le per­mită să le pregătească ei înșiși mâncarea celor mici.

CLAUDIA COJOCEA Foto MARIUS BĂRĂGAN