Odată, Goga Ashkenazi a cheltuit o mică avere la o licitație doar pentru că a dat din mână. Organizatorii și-au închipuit că fascinanta kazahă, care a abandonat o pungă imensă de gaz pentru a se lansa în lumea modei, licitase. Dar Goga schițase numai un gest discret de salut când o văzuse pe prietena ei Jennifer Lopez.
Sunt pe cale să fac un interviu prin telefon cu Goga Ashkenazi, copilul de bani gata al unui imperiu de petrol și gaze din Kazahstanul natal, deținătoarea și directoarea de creație de mai târziu a unui legendar brand de modă franțuzesc (cusătoreasă cu ștaif, Madeleine Vionnet a brevetat cu aproape un veac în urmă tăietura oblică).
Goga face anul acesta 35 de ani și arată mult mai puțini decât are. Însă acest lucru îl voi constata abia peste o săptămână, când o voi cunoaște în carne și oase la București, cu ocazia lansării magazinului Vionnet de la Marriott și, mai apoi, la un dineu oficial cu sushi stropit din belșug cu Veuve Clicquot.
Până atunci, sunt acasă la Virgil Stănescu, șeful baschetului stelist – presupun că v-ați prins că în evul acesta digital, ziariștii fac mai multe lucruri în același timp – și mă pregătesc să sun în Italia, la ora fixată, pentru a vorbi cu Goga. Scot carnețelul pe care mi-am notat întrebările pentru care m-am documentat o zi întreagă (știu, pentru generația milenarilor treaba asta cu pregătirea e superfluă și bătrânicioasă), precum și reportofonul pe care o voi înregistra în timp ce o voi pune pe speaker, întrucât smartphone-ul meu nu poate să înregistreze convorbirile telefonice. Între timp, trag cu ochiul la prichindeii lui Virgil și deja regret că instantaneele pe care le va surprinde fotograful Dan Nichitiu în sânul familiei Stănescu nu vor putea reproduce și chiotele din living.
Se face 16.30, sun, îmi răspunde directorul de comunicare de la Milano, unde are Vionnet cartierul general, apoi mi-o dă la telefon pe Goga. Discuția decurge chiar mai bine decât mi-am imaginat. Spre deosebire de atâtea celebrități blazate cu care am vorbit (vai, cât de monosilabic a fost magicianul David Blaine…), Goga e caldă, volubilă, cântărește întrebările, răspunde la obiect. Izbutește să mă surprindă când o întreb de România și îmi mărturisește că unul dintre oamenii de bază de la Milano e o româncă. „Poate ne și întâlnim’, zice Ashkenazi (poartă numele de familie al unui fost soț, american de origine evreiască), „fiindcă o să vin în România. A, chiar săptămâna viitoare!’.
O săptămână mai târziu, la evenimentul monden de lansare a brandului Vionnet, o și cunosc. E inconfundabilă, nu doar pentru fizionomia orientală și nonșalanța celei care se simte bine în propria-i piele, ci și pentru ținuta care ia ochii tuturor: pantalonii oliv au o croială abracadabrantă, bustiera neagră e o extravaganță de un șic desăvârșit. Îmi înving tracul și, avându-l drept aliat pe unul dintre amfitrioni, Călin Diaconu (Springer&Jacoby), mă apropii și mă prezint. Surâdem protocolar și cam atât. Mă consolez că poate voi avea ocazia să schimbăm câteva vorbe la cina de la exclusivistul restaurant de pe Șoseaua Nordului, AGO.
Acolo, protocolul dispare ca prin farmec, iar aparent glaciala Goga Ashkenazi devine sufletul unei petreceri în care atmosfera e extrem de relaxată. Mi-o prezintă pe Bianca, românca de care îmi vorbise la telefon, ba și pe italianul Vincenzo Viscione, cel despre care îmi spusese că ar fi cel mai elegant om pe care îl cunoaște. Stau la masă chiar lângă el. Ne împrietenim pe Facebook, trece cu brio de cunoștințe românești (da, le știe pe toate – Menghia, Ghenea, Băguci…) și constat că Goga n-a exagerat nicio iotă: sacoul-pijama pe care-l poartă Vincenzo pe pieptul gol și tatuat savant e de-o eleganță irefutabilă. Târziu, în noapte, când mă duc la Goga să mă scuz că mă retrag, vine și complimentul pentru care orice jurnalist ar lua-o de la capăt, chiar și în această lume nouă, în care ne concurează vedetele și bloggerii de liceu. Cu naturalețea cu care îmi închipui că vorbește și cu amicul ei, prințul Albert, Goga îmi spune că va ține minte întrebările mele, deoarece e primul interviu la care n-a răspuns ca un robot, mecanic.
Dacă mai era nevoie, mă declar, în gând, cucerit în premieră de o celebritate internațională. Iar în taxi, spre casă, în singurul meu costum care mai are curajul să coboare din garderobă la asemenea ocazii, fără nicio legătură cu Goga – ori poate tocmai datorită întâlnirii cu ea – înțeleg pentru prima oară ce a vrut să spună designerul Alexander McQueen când a zis că moda e despre evadare, nu despre încorsetare.
Goga Ashkenazi: România are o dragoste genuină pentru modă‘
Luna decembrie 2014 a adus-o în România pe una dintre cele mai influente fashioniste din lume: Goga Ashkenazi, proprietara şi directoarea de creaţie a venerabilului brand franţuzesc Vionnet. Născută în Kazahstan, în 1980, sub numele de Gaukhar Berkalieva, Goga a fost educată la Moscova, la o școală exclusivistă, şi apoi la Oxford. La doar 24 de ani, cea care se autocaracteriza o fată nouveau riche din Kazahstan’ înfiinţa o companie de petrol şi gaze, MunaiGaz Engineering Group, şi devenea un om de afaceri îmbrăcat în costume bărbăteşti! Apoi se stabilea la Londra, în vila din Holland Park valorând aproape 50 de milioane de dolari. Toate acestea, până în ziua în care destinul i-a scos Vionnet în cale, lăsând petrolul în favoarea unei pasiuni vechi, moda. În 2012, Goga Ashkenazi a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni al firmei înființate acum 102 ani de Madeleine Vionnet. A urmat un stagiu de pregătire la Florenţa, pentru ca ulterior kazaha să devină milaneză. Iată interviul pe care mi l-a acordat, pentru VIVA!, fashionista care deține un cont de Instagram grație căruia o poți urmări din Shanghai și București până la Milano ori Cape Town.
Cum ai intrat în lumea modei – chiar ai probat o rochie şi ți-a plăcut atât de mult încât ai cumpărat compania care o produsese?
Ha-ha, e foarte departe de adevăr! Mama este cea care m-a introdus în lumea modei. De când eram mică, eram foarte atrasă de haine, de croială, de schiţe, de creativitate, de tot ce înseamnă modă într-un cuvânt. Cumva, simţeam că moda va deveni într-o zi cea mai importantă din viaţa mea încă de pe vremea în care îmi croiam uniforma şcolară. Peste ani, când am auzit de faptul că se căuta un partener pentru brandul Vionnet, am sărit pur şi simplu în avion. După ce am ales Vionnet, deşi continui să cred că Vionnet m-a ales pe mine, am petrecut aproape un an la Florenţa pentru a mă documenta, a învăţa, a privi, a lua lecţii de italiană, de istorie a artei şi a modei…
Cum măsori succesul mărcii pe care o deții?
Fireşte că succesul financiar e important. Totuşi, pentru mine însă, atunci când intru într-o încăpere şi văd femei elegante, femei şic, purtând haine de la Vionnet în maniera în care simt că mi-aş dori să fie reprezentat acest brand – ei bine, acesta e adevăratul succes.
Ce spune o rochie Vionnet despre cea care a îmbrăcat-o?
Cred că spune ceva despre eleganţă, despre încredere, despre faptul că eşti suficient de curajoasă pentru a-ţi afişa individualitatea. Când porţi o rochie Vionnet, ştii că eşti unică şi arăţi că inovaţia, dar şi tradiţia sunt importante pentru tine. O rochie Vionnet îţi permite să îţi arăţi şi creativitatea – depinde doar de tine cum o porţi.
Când lucrai în industria petrolului şi a gazelor, ai purtat multă vreme costume bărbăteşti. Acum ai vreo uniformă?
Atunci când am intrat în industria modei, am folosit acel prilej ca pe unul care îmi oferea posibilitatea de a-mi exprima creativitatea în plan vestimentar. E adevărat însă că înainte de asta, am purtat un an de zile costume bărbăteşti. Simţeam că e un soi de etichetă impusă de mediul de afaceri în care lucram. Ceea ce îmi displăcea, mă simţeam ca prinsă într-o capcană. Astăzi, dacă aş avea în minte orice fel de uniformă, ar fi, desigur, de la Vionnet. Dar trebuie să îţi spun că uneori nu mă sfiesc să port imprimeuri de leopard ori haine concepute de designeri pe care îi admir – şi sunt destui. Aş zice însă că uniforma mea de azi e nicio uniformă’!
Care e cea mai elegantă persoană pe care o cunoști?
Fireşte, sunt multe persoane pe care le apreciez din acest punct de vedere, cum ar fi de pildă actriţa Carey Mulligan ori stilul şi creaţiile Carlei Fuentes. Cea mai elegantă persoană pe care o cunosc nu e însă atât de cunoscută! E un bărbat, un prieten de-al meu şi se numeşte Vincenzo Viscione! Stilul în care îşi individualizează apariţiile, aşa cum face şi soţia lui, îl apreciez cel mai tare!
Ce ştiai, până să vii în ţară, despre industria modei din România?
Ştiu că are dragoste genuină pentru modă! E o piaţă tânără, raportată la modul rapid în care se dezvoltă, dar care are în acelaşi timp un gust matur pentru modă. Inutil să adaug, toată lumea ştie că româncele sunt printre cele mai frumoase femei.
Ah, ai și aflat?…
Cum să nu?! Frumuseţea lor nu e însă şi singura trăsătură remarcabilă! Presupun că nu ştiai, dar în echipa mea de creaţie există o româncă, Bianca Ciobotaru. Ne înţelegem atât de bine încât, îi spun, în glumă, că e mini-me’! Mi-a făcut cunoştinţă cu mulţi români şi nu doar din lumea modei, ci şi din cea a muzicii – apreciez foarte mult scena muzicală românească. Mă crezi sau nu, dar mi-am făcut destui prieteni printre români, au gusturi sofisticate şi sunt plini de îndrăzneală, ceea ce e fundamental într-un domeniu al creativităţii cum este cel în care lucrăm.
HORIA GHIBUTIU