Making of - Ana, mon amour. Amănunte din culise

După ce, în 2013, a câștigat Ursul de Aur cu pelicula „Poziția copilului, regizorul Călin Peter Netzer s-a întors anul aces­ta de la Berlinale cu o nouă distincție. Cel mai nou lungmetraj al său, „Ana, mon amour, cu Diana Cavallioti (Ana) și Mircea Postelnicu (Toma) în rolurile principale, a primit Ursul de Argint, pre­miu acordat Danei Bunescu pentru mon­taj. „E un premiu pe care îl merită pe de­plin și mă bucur foarte tare, a declarat regizorul pentru Agerpres, imediat după festivitate. Un alt aspect care a generat critici pozitive la Berlin a fost abordarea cu totul nouă: codependența și psihana­liza personajelor. „Este un film care îți transmite o invitație la introspecție, ne-a dezvăluit regizorul. Astfel, pentru lung­metrajul ce are la bază romanul lui Cezar Paul-Bădescu, „Luminița, mon amour, a fost nevoie de foarte multă implicare din partea actorilor. „N-a fost ușor, dar repetițiile cu Călin Netzer, suportul re­gizoarei Iulia Lumânare, ședințele de psihanaliză, cărțile citite și atenția la toate detaliile din jur m-au ajutat să transform unele întâmplări din experiența perso­nală în material de lucru, să o înțeleg pe Ana și să mă dedic ei, 7 zile din 7, spune Diana Cavallioti despre personajul său. „Ana, mon amour urmărește, pe par­cursul mai multor ani, evoluția cuplului Ana-Toma, doi tineri ce se cunosc în facultate. Însă, din cauza unor probleme din copilărie, Ana are frecvente atacuri de panică, pe care iubitul ei încearcă să i le amelioreze cu ajutorul psihanalizei și chiar al religiei. „Treptat, mersul la psi-hanaliză o ajută să lupte cu dependența de pastilele luate pentru a trata atacuri­le de panică, iar relația se schimbă așa cum se schimbă și ea, ca femeie, a mai dezvăluit actrița. Deși pare că reușește să dețină controlul asupra relației, ani mai târziu Toma se trezește gravitând în jurul unei femei pe care nu o poate înțelege, forțându-se până la limită în încercarea de a o salva. „Mi-a plăcut că nu e un film care dă soluții, rezolvări sau verdicte. E un film care îți prezintă relația dintre Toma și Ana, ce-i drept dintr-un singur punct de vedere, dar cumva în ideea unei încercări de a înțelege, de a descoperi răspunsul, pe care oricine vede filmul îl deține, ne-a spus Mircea Postelnicu despre personajul pe care-l interpretea­ză, acesta fiind și primul său rol într-un film, din care nu lipsesc nici scenele de amor. „Adevărul lor se bazează oarecum pe aceste secvențe care susțin intensitatea cu care cei doi își consumă iubirea. Pen­tru că, în final, putem vorbi de o iubire consumată, mai spune Diana Cavallio­ti. Rămâne însă de văzut, începând cu 3 martie, care este finalul acestei povești.

DETALII DIN CULISE

MIRCEA POSTELNICU

Rolul lui Toma din „Ana, monamour are o dublă însemnătate pentru tine: debutul tău cinemato­grafic și primul rol principal. Cât de diferit a fost ce ai învățat la școală față de ce ai găsit pe platou?

Diferit a fost totul când a venit vorba de film, pentru că nu am avut nicio experiență pe partea de lungmetraj, însă bineînțeles că, la nivel de actorie, diferit a fost în primul rând volumul de muncă și, cumva, chiar implicarea.

Care a fost cel mai dificil moment din timpul filmărilor?

Au fost secvențele de nud și scena de dragoste pe care le-am filmat și care au fost mai dificile din punct de vede­re al execuției, iar emoțional vorbind, secvența de final e cea care a avut cea mai mare încărcătură.

DIANA CAVALLIOTI

Ce ți-a plăcut la personajul tău și ce nu?

Personajul Anei a devenit pentru mine simbolul speranței. Speranța că, oricât de grea ar părea situația în care te afli, există mereu o soluție, iar soluția o vei găsi în tine. Nu sunt în măsură să o pot judeca pe Ana. Tot ce, poate, nu mi-a plăcut la ea am ajuns să înțeleg și să iubesc. E un personaj fragil și singur care te face să nu vrei decât să-l protejezi de „oa­menii răi.

Cum înțelegi tu drama personajului?

Cred că e greu de înțeles. Genul de nevroză pe care o trăiește persona­jul e imposibil de înțeles dacă nu ai trăit ceva asemănător, ca orice experiență de viață. Mi-am tradus-o printr-o formă exagerată a singurătății și a izolării, sentiment pe care am putut să îl regăsesc și astfel să îl înțeleg. Drama Anei are, însă, niște rădăcini adânci în copilăria ei enigmatică, iar universul ei interior nu poate fi descifrat atât de ușor.

Ai o parte preferată din film, o sce­nă care te atrage în mod special?

Nu vreau să fac un top, însă, printre secvențele mele preferate sunt cele cu părinții (și ai Anei, și ai lui Toma). Cred că aduc cu ele genul de claus­trofobie pe care o poate trezi casa pă­rintească și chiar ca spectator am avut senzația că aș vrea să plec, să scap din acel mediu care pare toxic. Alegerea acestor scene e legată strâns și de bucuria de a lucra cu Carmen Tănase, Tania Popa, Igor Ca­ras-Romanov și Vasile Muraru.

CĂLIN PETER NETZER

Crezi că filmelor românești li se acordă atenția meritată în țară sau e nevoie ca întâi să fie apreciate afară?

La genul arthouse, sigur că e im­portant ca filmul să fie apreciat la un festival mare, pentru că o astfel de selecție reprezintă o platformă importantă de lansare. Oamenii de­vin curioși să îl vadă. Dacă e un film comercial, atunci e nevoie de alte mecanisme.

Ce iei in calcul atunci când începi să lucrezi la un nou film?

Totul pornește de la un subiect care mă interesează și să am și ceva de spus pe această temă. Ceva repre­zentativ pentru mine și la nivel de experiență personală.

ADINA VÎLCEA Foto PR