Lucian Mândruţă – Lunch with... Andra

Când am ter­minat de vorbit la TV, ea era deja o vedetă mai mare decât noi toți. N-am văzut-o ri­dicându-se. Doar când era deasupra. Și-atunci era prea târziu să mai văd detali­ile, acoperite de glamour-ul celebrității.

Tocmai de-aia am fost și atât de curios să-i aflu povestea. Și ce poveste! Pe ruta Câmpia Turzii – București nu e nici acum vreun tren sau vreo cursă directă. D-apoi pe traseul Fata Talentată dintr-un Oraș Mic – Star Național cu 20 de puncte de rating în fiecare săptămână…

Pentru drumul ăsta, atât de repede (are 28 de ani) și atât de sus îți trebuie mai multă energie decât au toate MIG-urile de la ae­rodromul din vecinătate, cu motoarele în plin. Pentru drumul ei îți trebuie ceva ce n-au pus încă nici în apă și nu crește nici în grădina bio. Pentru asta îți trebuie… Dar nu mai bine vă spun la sfârșit?

Până atunci, să notăm că a început pe o scenă de restaurant, unde cânta clienților veniți la show, sau poate la masă, sau poa­te la amândouă… Mi-o imaginez adoles­centă printre mesele alea din localul cel mai bun al zonei, învățând, încet, să cuce­rească fără să cedeze, să farmece fără să se lase amețită, să facă poftele muzicale ale oamenilor și-n același timp să-i ducă spre gustul ei.

Să-i ducă cu binișorul. Sau, dacă nu e o altă metodă, cu forța.

Da. Andra e din Trupele Speciale. Știți genul acela de cetățean antrenat să tragă din orice poziție, dur în gesturi și-n vorbe, chiar și când sunt de alint, capabil oricând să sară de la balcon și să dezamorseze, în aer, până jos, o grenadă ofensivă în timp ce vorbește relaxat la telefon? Ei, așa e și ea, doar că în muzică. E o tough girl. Veterană. Are – și asta se simte de la distanță ‒ experiența frontului.

Experiența luptei de zi cu zi cu un inamic perfid și întotdeauna mai numeros ca tine: publicul.

„Cum adică, publicul e inamic? , o să mă întrebe contrariat publicul. Cum să fim inamicii celor pe care îi iubim, cărora le facem pagina de fan, le dăm like și le du­cem mai departe vorbele, pozele cu fami­lia și viața, trăită ca și cum ar fi a noastră?

Păi da. Sper să puteți suporta chestia asta, dar cel puțin eu am văzut mai mereu pu­blicul ca adversar. Nu pentru că nu mi-ar fi dat în toți anii ăștia respect și simpatie sau chiar dragoste pe alocuri. Ci pentru faptul, mai cumplit, că poate să le ia înapoi!

Asta e chestia cu celebritatea. Ești un pri­zonier care nu vrea să scape. Un deținut

într-o colivie de aur, în care te rogi în fieca­re zi să nu vină cineva să te roage să ieși, că vrea s-o dea altcuiva. Ești înconjurat de oameni atenți la tine și ți-e teamă mereu c-o să se întâmple ceva și ei o să întoarcă în altă parte capul. Spre altul. Sau alta.

Ei bine, asta nu e spaima Andrei.

N-are teamă de public, tot așa cum un luptător din trupele speciale tocmai parașutat în Afganistan nu se teme de țânțari. O dată că și-a făcut vaccin anti-malarie. Și-a doua, că are inamici cu mult mai serioși. Propriile limite.

Ei, da, Andra nu se mai bate de mult cu gustul nostru. Ăsta e deja un război câștigat, atunci când primii producători de manele i-au explicat cam cât ar putea să câștige ‒ acum 10 ani, când genul ăsta de muzică era rege, iar cântăreții talentați aveau pur și simplu o imprimantă de bani acasă, lăsată pornită peste noapte, când ei erau la nunți. Andra însă și-a zis că trebuie să-și urmeze visul. Iertați clișeul, pentru că e adevărat, în sensul ăla profund în care un copil de șapte ani moare de poftă să facă ceva și niciodată, niciun părinte n-o să-l poată opri. Nu poți decât să amâni.

Andra n-a amânat nimic în viața ei. La șapte ani a început să cânte. La intrarea în adolescență, era deja salutată pe stradă în micul ei oraș. La terminarea liceului, fanii ei erau mai mulți decat populația județului. Și nu, nu-i mai cunoștea pe toți. Deși, ciu­dat și inexplicabil de vrăjitoresc, ai senzația că te știe doar când se uită la tine.

Are noroc Măruță. Andra e o cântăreață care n-are loc în stereotipul genului. N-o găsești în club, n-o găsești în revistele de bârfe, la categoria „vedete despre care nu știi de ce sunt vedete. Știe cât costă o pe­reche din pantofii ăia, Louboutin, dar a fost nevoie de o stilistă care să-i explice că trebuie să și-i cumpere, că altfel lumea o să zică despre ea că nu-i „comme il faut.

Păi de ce ar fi? La fel ca o autostradă dreaptă cât vezi cu ochii până la orizont, Andra nu te va surprinde cu niciun ocoliș. Îi place să spună „te iubesc, pentru că asta s-a întâmplat în familia ei. Și îi mai place să-și spună povestea fără jena aia a omului ajuns care nu poate recunoaște că vine dintr-o familie care cânta într-un lo­cal, într-un oraș mic din Transilvania.

De-aia e acum pe vârf și va mai sta acolo. Nu pentru că i-a fost greu, ci tocmai pen­tru că drumul ei pare neverosimil de greu. Pentru că a dus cu ea, ca într-un rucsac mare cât jumătate de țară, speranța fetelor care se apropie instinctiv de televizor când o văd… Nu mai zic de băieți!

Andra nu mai e demult cântăreață. E re­prezentantul românilor care cred că în lu­mea noastră nu există doar galerii prin care unii asudă, în slujbe modeste și prost plătite sau birouri în nori, în care alții o ard aiurea pe salarii imposibil de explicat.

Andra e vedeta românilor care cred în lif­turi. Cele sociale. Propulsate cu energia uriașă a chefului de a fi cineva, pusă la treabă în motorul talentului cu care ai avut norocul să te naști.

Urmăriți-o mai departe, că eu nu cred c-a ajuns încă pe terasă.

Sfârșitul conversației.

Foto DAN NICHITIU

Fotografiile au fost realizate la restaurantul Zabaione.

Mulțumim pentru sprijin!

Urmărește-ne pe Google News