INTERVIU EXCLUSIV Angela Gheorghiu: “Fără România nu pot să trăiesc”

Călătoriţi dintr-o ţară în alta şi, după cum spuneaţi într-un alt interviu, duceţi o viaţă de hoteluri. Totuşi, unde vă simţiţi cu adevărat acasă?

În hotelurile cele mai bune! (râde cu poftă) Nu ştiu… Unde mă simt eu acasă? Ei, acasă e în România, n-am plecat niciodată din România, vin me­reu aici, pentru că fără România nu pot să trăiesc. Mie nu îmi mai pune nimeni întrebarea când am plecat din România, cum se punea înainte artiştilor plecaţi din ţară. Astăzi, oricine face o carieră importantă ca a mea, că o fi el neamţ, englez, american sau rus, trebuie să ple­ce de acasă. Sunt atâţia ani, din 1990, de când bat lumea în lung şi-n lat. Nu poţi să ai o carieră extraordinară fără să iei avionul şi să stai în hoteluri. N-ai ce să faci, ăsta este preţul.

Acum lansaţi un album de colinde tradiţionale româneşti. Cum a apărut ideea acestui album?

Toate casele de discuri îmi cer să fac un album de colinde internaţionale, ace-lea pe care le ştie şi le aude toată lumea, cum este „Silent Night. Le am şi pe acelea, dar eu am decis să le scot pe cele româneşti, pentru ca focusul să fie către acestea. Acestea sunt colindele mele. „O, ce veste minunată! m-a învăţat tata, am cântat acest colind şi îl iubesc. Tot ce este pe disc a fost făcut pentru mine, după vocea şi asemănarea mea.

Cum petreceaţi Crăciunul în copilărie?

A, foarte frumos! Mă duceam împreună cu sora mea pe la vecini şi colindam, le cântam „O, ce veste minunată!. Părinţii m-au lăsat să merg vreo 2-3 ani, apoi nu m-au mai lăsat. Şi mă puneau vecinii să îl cânt de nenumărate ori, iar răsplata era pe măsură. Eu m-am născut cu această voce, şi sora mea la fel. Noi cântam la modul cel mai serios şi când auzeau două fete cântând aşa, ca la operă, cu acele voci mari şi frumoase, oamenii plângeau…

Iar în familie cum erau Sărbătorile?

Nu am avut niciodată un Crăciun fără brad sau fără cadouri. Întotdeauna părinţii noştri ne-au făcut cel mai fru­mos brad, masa era super-frumos or­nată. Părinţii mei sunt oameni credin-cioşi, care au vrut întotdeauna să ne bucure şi să ne ofere altceva. Una dintre preocupările din preajma Crăciunului era să prindem Radio Europa, să ascultăm discursul Regelui de pe vre­mea aceea. Nu l-am pierdut niciodată, chiar dacă eram în comunism. Tot românul făcea la fel, numai că nimeni nu vrea să recunoască.

Pentru că aţi adus aminte de Rege, am văzut că şi fotografia de pe coperta discului este realizată la Peleş.

Da, eu sunt prietenă cu ei şi cu Radu. Înainte, Radu era actor şi prezenta spectacolele mele când eram studentă. Deci ne cunoaştem de-o viaţă. Şi pe Alteţele lor, pe Prinţese, eu le-am cu­noscut în 90, când au venit prima dată în România. Am avut şi avem prieteni comuni, la un moment dat am fost şi vecini în Elveţia, unde au locuit mai  mult de 15 ani. Pe vremuri nu erau ho­teluri şi când veneam în România locu­iam la Palatul Elisabeta, care ţinea de Ministerul Culturii. Am stat acolo ani de zile, iar acum, de fiecare dată când merg la ei în vizită, le spun că mă simt ca la mine acasă. (râde) Şi pentru co­perta discului mi-au dat imediat acces la Palatul Peleş, întotdeauna sunt pri­mită cu braţele deschise şi mă simt ca la mine acasă, în sensul cel mai respectu­os posibil. Sunt oameni care au o bunătate sinceră, care nu au timp să se prefacă, nu au niciun fel de pretenţii sau de fiţe, sunt cât se poate de simpa­tici şi de normali. Ce să îţi demonstreze, ce să ne demonstrăm?

Înţeleg că apreciaţi sinceritatea şi na­turaleţea oamenilor în general.

La nebunie! Cine se preface că este ceea ce nu este, are o problemă. Iar în România, din păcate, există foarte mul­te surogate…

Judecând după ştirile apărute în presă, anul acesta a fost unul tumul­tuos pentru dumneavoastră. Cum aţi resimţit, de fapt, această perioadă?

Se comentează doar ceea ce se fură. Si­gur că am auzit în viaţa mea multe poveşti, 80% sunt invenţii şi ceva adevăruri trunchiate. Cred că ceea ce este important este ce face omul, nu ceea ce nu face. De cele mai multe ori, dimineaţă, îi întreb pe asistenţii mei, pe prietenii mei, ce n-am făcut? Şi îmi vine în minte o vorbă a profesoarei mele, Mia Barbu: în viaţa oricărui om, oame­nii care te iubesc cu adevărat sunt aceia care se bucură de fericirea ta şi de suc­cesul tău, restul e efemer. Pe ceilalţi înseamnă că îi preocupă alte treburi şi că nu se simt bine în pielea lor.

Aţi avut până acum două căsnicii. Dacă v-aţi îndrăgosti din nou, v-aţi recăsători?

Este viaţa mea personală şi, dacă se va întâmpla aşa ceva, veţi afla. Cu toate că şi a face public o căsătorie, nu ştiu… Nicio căsătorie nu mi-am propus-o dinainte şi nu mi-am propus să o anunţ vreodată. Noi vorbim acum pentru că eu sunt Angela Gheorghiu, creez sau interpretez ceva, joc un personaj, pen­tru că opera înseamnă teatru şi mu-zică. Bineînţeles, accept şi îmi face plăcere să fac concerte sau recitaluri în care mă vezi doar pe mine, în care cânt diferite arii sau duete cu cineva dar, după cum am mai spus, nu eu am cântat cu Bocelli sau cu Sting. Ei au cântat cu mine. Fiecare trebuie să păstreze proporţiile, trebuie să fim bine înţeleşi, să vedem clar anumite lucruri. Să ştim fiecare ce a demonstrat şi ce a făcut. Răspunsul meu este pe scenă, în specta­colele mele filmate, asta este tot ce e important.

Viaţa dumneavoastră presupune un consum mare de energie. Ce faceţi pentru a vă relaxa, pentru a vă linişti?

Nu ştiu. Când a doua zi am de făcut ceva, nu mă mai gândesc la altceva, pentru că nu am timp. De-asta nici nu am vrut să scriu o carte deocamdată, eu încă îmi trăiesc memoriile. Este la modă să scrie cine vrei şi cine nu vrei o carte, dar eu nu fac comerţ cu un dar de la Dumnezeu. Când o veni vremea, când va veni momentul să mă retrag de pe scenă şi să fac altceva, atunci îmi fac so­cotelile şi atunci pot povesti amintirile mele pur profesionale. Până atunci, nu am timp să mă gândesc la asta. Poimâine plec la Paris, apoi la Viena. Am atâtea de făcut şi atâtea de învăţat, pentru că fiecare spectacol este un nou examen, chiar dacă fac acelaşi rol. E un alt par­tener, o altă orchestră, altă producţie, spectacolul în sine e ceva nou, iar asta presupune muncă.

Înainte de fiecare spectacol ştiu că, de exemplu, Luciano Pavarotti avea o su­perstiţie, strângea cuiele pe care le găsea pe scenă. Aveţi vreo superstiţie?

Nu! Am superstiţia să nu am nicio su­perstiţie! (râde) E ca şi cum aş vrea să citesc horoscopul… şi nu cred în asta, pentru că înseamnă o auto-influenţă. De multe ori mă gândesc că mi-aş jigni inteligenţa… Sigur că fiecare are mai mult sau mai puţin oricare dintre carac­teristicile unor zodii. În plus, în diferite perioade din viaţă omul se mai schimbă, pentru că are alte priorităţi. Vremea tre­ce peste tine. Nu ştiu… Am un creier şi mi-l folosesc. (râde)

Cum v-aţi schimbat de când v-aţi început cariera şi până acum?

Nu prea m-am schimbat, nu am vrut, pentru că mi-am dat seama că am drep­tate. (se gândeşte) Cred că sunt mai drastică şi spun mai mult nu. Cred că spun de două ori mai mult „nu decât „da. E imposibil ca eu să fiu în acelaşi timp în mai multe locuri, iar atunci când refuzi pe cineva nu îl faci fericit. Şi aici vorbesc de teatre şi concerte, de ceea ce am eu de făcut. Sunt mai des­chisă cu ceea ce îmi place să fac, pentru că nu mai am nimic de demonstrat. Sunt conştientă că publicul mă aşteaptă şi că e bucuros să mă vadă. Mă duc pe scenă pentru că vreau să fie un schimb de emoţii şi vreau ca lumea să fie super-impresionată de ceea ce fac.

Ce vă face să respingeţi sau să accep­taţi un proiect?

Trebuie să fie după voinţa mea, să fie la cel mai înalt nivel. La mine nu merge cu a simţi, merge cu a şti.

După atâţia ani de carieră, mai e o do­rinţă care nu vi s-a îndeplinit?

Spun de foarte mult timp vorba asta: dacă mâine va fi ca astăzi, sunt fericită.

RALUCA TĂMAȘ

Foto PR

Urmărește-ne pe Google News