Dacă ai de gând să faci o călătorie în Africa, citeşte mărturia Danei Războiu despre experienţa în Senegal. Te va face fie să visezi în continuare, fie să renunţi complet la idee. Pentru că, aşa cum ne-a povestit Dana, o excursie în Africa nu e o vacanţă, ci o lecţie de viaţă.
Cum ai ales tocmai Africa?
M-am întâlnit întâmplător cu o prietenă la un concert în Bucureşti şi mi-a spus că urmează să plece peste o săptămână în Africa, în Senegal. Prietena mea are afaceri acolo, cunoaşte bine ţara şi continentul, are casă şi o reţea de cunoştinţe în Senegal şi în alte ţări africane. Deci era pentru mine o ocazie excelentă să văd o zonă a lumii în care nu am fost niciodată. M-am hotărât pe loc să merg cu ea. Nu a crezut nimeni că mă voi ţine de cuvânt, era destul de greu spre imposibil să plec, aveam nevoie de mai multe vaccinuri, de viză, de bilete de avion şi era sâmbătă seara, a doua zi duminică… Oricum, pe mine imposibilul mă stimulează. Am găsit la Babeş o doctoriţă minunată, Tatiana Carata, care a venit de acasă, duminica, să-mi facă vaccinurile obligatorii pentru Africa, ce trebuie făcute cu minimum 7 zile înainte. Am fost impresionată, recunoscătoare şi fericită. Restul le-am rezolvat luni.
Sunt convinsă că te-ai documentat temeinic înainte să pleci. Totuşi, te-a luat Africa prin surprindere?
Să ştii că m-am documentat temeinic şi să ştii că Africa este totuşi o experienţă care depăşeşte orice aşteptare. Îţi spun doar că şocul a fost atât de puternic, încât nu reuşeam să dorm. Toate imaginile de peste zi îmi reveneau în minte seara şi stăteam trează noaptea, fără să pot adormi. Din experienţa mea, îţi spun că o excursie în Africa nu e o vacanţă, este o lecţie de viaţă. Acolo viaţa are altă valoare. Îmi vine să spun… nicio valoare. Totul se rezumă la supravieţuire. Să apuci ziua de mâine. În prima seară, imediat ce am ajuns, Charlotte, fata în casă, o negresă tânără, îmbrăcată în bubu (hainele tradiţionale ale senegalezelor) ne-a servit cina. Gazda, prietena mea, mi-a spus că Charlotte era gravidă ultima dată când a văzut-o şi are un copil mic acum. Aşa că a întrebat-o ce-i mai face copilul. „Il est mort', ne-a răspuns Charlotte, continuându-şi treaba.
Ai interacţionat foarte mult cu copiii de acolo. Ce poveşti ai aflat?
Eu am fost în Dakar şi am mai călătorit câteva sute de km la sud de capitală, spre Gambia. Nu am văzut niciodată oameni mai amărâţi şi mai chinuiţi decât acolo. Sărăcie există şi în Asia, şi în America de Sud, chiar şi în Europa, în satele nevoiaşe ale ţărilor ex-comuniste. Dar în Africa te întorci parcă o sută de ani în timp. Din când în când mai vezi o maşină cu tabla îndoită — toate maşinile în Senegal au tabla îndoită şi vopseaua sărită — şi îţi aduci aminte că undeva, în altă lume parcă, alţi oameni produc maşini. Acolo se foloseşte pentru transport o căruţă cu două roţi mari, trasă de un cal. Caprele sunt crescute pe străzi şi spălate cu săpun, în mare, duminica. Sunt foarte curate, în contrast cu copiii de pe străzi. Familiile care nu pot să-şi crească copiii îi pot trimite la un marabu, care creşte 10-15 copii pe care îi învaţă lecţia umilinţei, adică le dă în mână un lighenaş galben şi îi trimite la cerşit pe străzi.
Sunt 200.000 de copii cerşetori în Dakar. Noi am adus din România, sau am cumpărat de acolo, biscuiţi şi ciocolată şi le-am dat ori de câte ori am oprit maşina. Ei se adună ciorchine în jurul oricărui turist. Copiii mici sunt purtaţi de mame în spate şi sunt scoşi de acolo doar ca să fiehrăniţi. Femeile sunt îmbrăcate în culori vii (în contrast cu pielea lor neagră ca abanosul) în haine care se numesc „bubu' şi poartă pe cap un fel de turban din acelaşi material cu rochia. În Senegal creştinii şi musulmanii convieţu-iesc în pace. E un exemplu de toleranţă. Oamenii sunt prietenoşi în general, comportamentul lor faţă de noi mi-a amintit de felul în care noi, românii, îi priveam pe puţinii occidentali care intrau în ţară în perioada dictaturii lui Ceauşescu. Un fel de admiraţie, ames-tecată cu invidie, multă curiozitate şi puţină ranchiună.
Care s-a dovedit a fi cel mai inutil obiect pe care l-ai pus în bagaj?
Mi-am cumpărat special pentru Africa nişte pantofi sport foarte uşori, de vară, ca să pot merge mult pe jos, m-am gândit. Numai că în Africa, european fiind, alb adică, nu poţi merge singur pe jos, aşa cum credeam eu. Sigur, poţi încerca, se prea poate să nu ţi se întâmple nimic, dar se poate şi invers. Am mers cu maşini, cu şoferi, şi mai puţin pe jos, nu ne-am îndepărtat de maşină mai mult de câţiva metri.
Mixezi vacanţele confortabile cu cele necostisitoare. Până la urmă, care-s mai aproape de sufletul tău?
Am plecat odată la Paris făcând autostopul, împreună cu un prieten (am făcut 48 de ore), altă dată am fost o lună în Egipt cu rucsacul şi am străbătut coasta Mării Roşii dormind în cort în deşert; în Valea Cernei, în studenţie, am dormit sub cerul liber de nenumărate ori, în pădure, în sacul de dormit pe salteluţă de neopren, în locuri surplombate ca să ne ferim de ploaie, cu vată în urechi de frica insectelor care ar fi putut să-mi intre în canalul auditiv; am făcut alpinism şi speologie, am început să fac scufundări acum 16 ani. Iubesc natura, mă simt bine pe munte şi încă îmi place Vama Veche. Dar asta e doar o parte din mine. Îmi plac şi hotelurile Four Seasons. Îmi place să descopăr cele mai extravagante locuri din lume la fel de mult cum îmi place şi sălbăticia. De ce? Nu ştiu. La fel cum nu pot să-mi explic cum se poate să-mi placă atât de mult opera, Verdi şi Puccini, dar şi Rammstein şi Metallica…
Ai renunţat la job deocamdată. Ai teama că, dacă stai o vreme pe tuşă, nu vei mai avea unde să te întorci?
Eu muncesc de la 19 ani pe brânci, am lucrat un an şi jumătate fără să fiu plătită, am lucrat în weekenduri, de sărbători, am făcut şi şcoală, am şi lucrat cât trei angajaţi la un loc uneori, deşi aveam doar un contract de colaborare la început cu televiziunea, nu carte de muncă, am muncit apoi zi de zi şi seară de seară în televiziune, fără niciun liber, bolnavă sau sănătoasă, mi-am luat o singură zi liberă când m-am căsătorit prima dată şi niciuna a doua oară, am stat în concedii maternale câte o lună sau maximum două la fiecare copil, am fost principalul prezentator de ştiri al Televiziunii Române timp de 6 ani, într-o perioadă în care Jurnalul TVR intra în competiţie cu Pro TV şi Antena 1, plus încă 3 ani prezentatorul principalului Jurnal de ştiri Kanal D, am lucrat un an şi jumătate într-o televiziune de ştiri, Realitatea, şi cinci ani am fost reporter de teren la Timişoara. Întrebarea ta mă face să zâmbesc. Pentru că tu mă vezi pe mine ca „stând pe tuşă', iar eu te întreb ce crezi tu că-şi spune un om la sfârşitul vieţii, pe patul de moarte, când trage linie. „Îmi pare rău că n-am stat mai mult la birou'? Sau: „Îmi pare rău că n-am stat mai mult cu familia mea'? Fac acum media training pentru companiile care au nevoie să-şi înveţe angajaţii cum să comunice cu jurnaliştii. Mă implic în proiecte de ecologie, educaţie, sănătate. Mai mult sau mai puţin, îmi fac singură programul. Am o libertate pe care nu am avut-o absolut niciodată în viaţa mea.
OANA POPOIAG
Foto ARHIVA PERSONALĂ
Urmărește-ne pe 
![“[…] se poate schimba identitatea noastră ca români.” Previziuni despre un 2025 transformaţional, cu Barbara Băcăuanu şi Risvan Vlad Rusu, în „Lumea nevăzută”, pe Antena Stars](https://stagedev.viva.ro/wp-content/uploads/feed/images/66_319170e7fd73451937806e171ec0afa9.jpg)
