Colectiv. Tragedia din România care a dus România la Oscar. O poveste reală, mult prea dureroasă, pe care nu o vom uita niciodată. Ce se ascunde în spatele filmului Colectiv, în afară de mută, prea multă durere și suferință? Munca de investigații a jurnaliștilor de la Gazeta Sporturilor, despre care Mirela Neag, ne-a povestit în detaliu, într-un interviu exclusiv.
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE MARTIE, GRATIS, AICI!
Mirela, trebuie să încep prin a recunoaște că sunt copleșită de emoții… Cu toții trăim un moment istoric – mă refer, evident, la nominalizarea la Oscar a documentarului „Colectiv. Tu cum ai primit vestea?
Din momentul în care filmul a fost selecționat pe lista scurtă la ambele categorii au început emoțiile. Și, deși mi-am propus să mă detașez de tot ce avea legătură cu momentul nominalizărilor, de a nu-mi crea singură așteptări, mi-a fost extrem de greu să mă comport așa. Recunosc, emoțiile au fost până la cer. Am urmărit nominalizările acasă, pe laptop, împreună cu Ana, fiica mea, și pe WhatsApp cu colegii mei de echipă, Cătălin Tolontan și Răzvan Luțac. A fost ceva special pentru că, după multe luni în care fiica mea adolescentă m-a ignorat total, ea a fost alături de mine. A fost un moment special din toate punctele de vedere. A fost IN-CRE-DI-BIL! Am urlat de fericire!
Este prima oară când România, după 35 de ani de încercări, este nominalizată la Premiile Oscar, și încă la două categorii – Film internațional și Documentar. Ce înseamnă asta pentru tine, din postura de jurnalist implicat direct în dramatica poveste „Colectiv?
Alexander Nanau a reușit o performanță extraordinară, o premieră pentru România. Iar Mirela Neag este de 30 de ani unul dintre mulții jurnaliști din această țară care investighează, care urmărește evenimente și care face știri. Acum, m-am trezit în partea cealaltă a scenei, protagonist în acest film și, sincer, nu știu cum să mă comport. Cu multă modestie.
Mai mult, producția lui Alexander Nanau a fost recent nominalizată și la Premiile BAFTA, la categoria Cel mai bun documentar și, nu în ultimul rând, „Colectiv a fost desemnat cel mai bun documentar al anului în cadrul Academiei Europene de Film… Și totul a pornit de la investigațiile jurnaliștilor de la un ziar românesc! Ți-ai imaginat vreo clipă ce amploare va lua demersul vostru?
Filmul „Colectiv a fost primit foarte bine în Europa și peste Ocean, a câștigat multe festivaluri internaționale, i-a impresionat pe criticii de film. Toate meritele îi aparțin lui Alexander Nanau. El a gândit, filmat și legat întreaga poveste. Este pentru prima dată când o redacție sportivă este elogiată. Este o onoare adusă însă jurnalismului din România. Nu știu cum și când s-au întâmplat toate aceaste lucruri minunate! Într-o zi de decembrie, Alexander Nanau a venit și ne-a cerut voie să ne filmeze câteva zile în redacția Gazetei Sporturilor. Eu, Cătălin Tolontan și Răzvan Luțac tocmai publicaserăm o serie de dezvăluiri după tragedia de la Colectiv și îi atrăsesem interesul. Ne-am gândit că o să plece repede și că noi o să ne vedem de ale noastre în liniște, fără intruși. Lucram deja la investigația despre Hexipharma. Alexander nu a mai plecat. A rămas și ne-a filmat timp de un an și jumătate! Ajunsese să fie o prezență firească în echipa noastră. A durat apoi încă un an și jumătate până a legat povestea. Aproape că uitaserăm de el. Nu am realizat ce urma să vină!
Mirela Neag: După tragedia Colectiv am început să fim cotactați de oameni implicați
Documentarul a avut premiera la Festivalul Internațional de Film de la Veneția 2019, iar membrii echipei, printre care te numărai și tu, au pășit pe covorul roșu pe acordurile piesei „The Day We Die, a trupei Goodbye to Gravity, care concerta în club în momentul când s-a produs tragedia. Cum a fost pentru tine, pentru voi, acel moment?
Nicio clipă nu m-am gândit că o să ajung vreodată, măcar ca spectator, la Festivalul de Film de la Veneția! Mi s-a părut mereu un eveniment exclusivist, la care au acces doar marile vedete. Când am ajuns acolo, mi s-a părut ireal, parcă pluteam. Decorul, lumea, totul părea desprins dintr-un film.Tot ce vedeam la televizor devenise palpabil. După vizionarea filmului, spectatorii au aplaudat șase, șapte minute continuu. Chiar și directorul festivalului a fost uimit de reacția publicului. A fost un moment extrem de emoționant, am lăcrimat cu toții. După vizionare, unii spectatori ne-au lăudat prestația din film. Le-am explicat că noi nu suntem actori, că nu am jucat niciun rol. Că totul s-a întâmplat în realitate.
Trebuie să ne povestești puțin și despre experiența „covorului roșu. Te-ai gândit vreodată că un grup entuziast de jurnaliști de investigație va triumfa într-o asemenea competiție?
Cu toții am avut emoții. Faptul că în ziua premierii, de dimineață, organizatorii ne-au oferit serviciile unei echipe de stiliști care ne-au aranjat a fost copleșitor pentru noi. Iar momentul „covorului roșu a fost unul intens. Scurt, dar puternic. Am stat apoi la poze pentru fotoreporterii acreditați. Eu, Tolo și Răzvan am fost puțin cam stângaci pentru că, în mod normal, nu ne aflam în lumea noastră, locul nostru era de partea cealaltă a cordonului.
Cu siguranță, niciun jurnalist nu și-ar dori să aibă parte de un asemenea subiect… Și totuși, soarta a făcut ca noi toți să fim martorii neputincioși ai acestui eveniment dramatic. Care a fost momentul în care ați decis că lucrurile nu pot rămâne așa și că trebuie să se lupte totuși cineva cu un sistem corupt și ineficient?
Imediat după tragedie, am început să fim contactați de mulți oameni implicați în salvarea victimelor. Toți voiau să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat și care sunt erorile și minciunile din sistem. Lumea începuse să aibă încredere în noi după investigațiile „Ridzi, „Gala Bute, „Loteria, „Dosarul Transferurilor și multe altele. Totul a început să se rostogolească. Fiecare dezvăluire publicată declanșa alta.
Filmul dezvăluie o adevărată rețea a corupției, minciunii și manipulării, într-o țară în care dreptatea umblă cu capul spart… Povestește-ne puțin cum a început demersul vostru jurnalistic și de ce piedici v-ați lovit întru aflarea adevărului!
Am început cu autorizația pentru incendiu avută sau nu de club și cu faptul că autoritățile au mințit când au declarat că clubul Colectiv nu se afla în evidența lor. Am descoperit că secția de mari arși de la Spitalul Floreasca, inaugurată cu fast, nu a putut fi folosită. A venit apoi mărturia doctorului de la Spitalul de Arși privind cauza reală a morții victimelor care au supraviețuit focului, dar au decedat în spitale, dezinfectanții contrafăcuți și corupția din sistemul de sănătate. Timp de un an am muncit non-stop. Eu, Tolo și Răzvan ajungeam acasă doar ca să dormim. De fiecare dată când sistemul încerca să-și acopere minciuna, noi deveneam și mai încăpățânați.
La scurt timp după demararea anchetei, numele Cătălin Tolontan, Mirela Neag și Răzvan Luțac erau pe buzele tuturor. Bănuiesc că, în momentul în care ați început să investigați rolul instituțiilor statului implicate în tragedia din club, nu v-ați imaginat câte brațe avea „caracatița. Ați fost amenințați, au fost făcute presiuni asupra voastră să renunțați?
Piedici au fost de tot felul. Începând cu manipulările publice ale „purtătorilor de cuvânt, din sistemul de sănătate, care foloseau frânturi de adevăr pentru a sădi neîncrederea publicului în dezvăluirile noastre, și până la amenințări cu procese și presiuni psihologice. Pentru noi, aceste lucruri fac parte din meserie, aveam experiența investigațiilor trecute. Am continuat să muncim…
Printre cei care nu s-au ferit să facă dezvăluiri din interiorul sistemului se numără medicul Camelia Roiu și Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătății. Au existat repercusiuni după ce v-au oferit informații?
Repercusiuni asupra noastră nu au fost. Medicul Camelia Roiu a avut de suferit din momentul în care a decis să-și dezvăluie public identitatea în ciuda sfaturilor noastre de a nu face acest lucru. Ea a fost izolată de colegi, de sistem, dezamăgită de reacția tuturor. Nu noi suntem eroii, ci sursele noastre, care au riscat enorm. Noi nu am făcut decât să prezentăm publicului adevărul lor.
A fost vreun moment în care ai simțit că nu mai faci față și că ai vrea să renunți? Bănuiesc că nu e ușor să documentezi o asemenea tragedie…
Niciodată nu am vrut să renunț. Fac meseria asta de 30 de ani cu aceeași plăcere ca la început. Iar jurnalismul de investigație este zona în care mă mișc cel mai bine, care-mi crește adrenalina, care mă provoacă să-mi împing limitele. Mereu mi-am spus că atunci când voi simți frică sau voi ajunge să-mi pierd obiectivitatea, echilibrul, acela va fi momentul în care voi spune „Stop!.
Mirela Neag: „Și după Oscar, munca noastră rămâne aceeași”
Ai avut prieteni sau cunoscuți implicați direct în tragedia de la Colectiv? Care a fost povestea care te-a impresionat cel mai puternic?
Nu am avut prieteni sau cunoscuți printre victimele de la Colectiv, însă am relaționat profesional cu multe dintre familiile care au pierdut un fiu, o fiică, le-am cunoscut poveștile tuturor. Toate sunt adevărate tragedii.
Nu puțini au spus că acest film este, într-un fel, o reparație morală față de cele 65 de suflete care au pierit la Colectiv și față de familiile lor. E adevărat că nimic nu-i mai poate aduce înapoi, dar ce ar fi putut să facă statul român măcar pentru supraviețuitori și nu a făcut?
Pentru supraviețuitori, statul ar fi trebuit să fie onest cu ei și să-și fi recunoscut din prima clipă neputința privind salvarea lor. Urăsc momentul în care autoritățile au declarat public că „avem condiții ca în Germania, iar medicii au tăcut în loc să spună că nu este adevărat. În acel moment, au anulat șansa familiilor de a lupta pentru viața copiilor lor. Nimeni nu are dreptul de a decide în locul tău.
Momentul în care Tedy Ursuleanu povestește cum a fost salvată de un tânăr care a dorit să rămână anonim mi-a adus lacrimi în ochi. La fel și mărturia tatălui lui Alex Hogea, care nu a fost la fel de norocos… Crezi că acest film, conturat datorită demersului vostru, a reușit să schimbe cu adevărat ceva?
Eu afirm cu tărie că nu s-a schimbat nimic în ultimii 5 ani în sistemul medical românesc. Pe tema aceasta mă aflu în dezacord cu colegul meu, Cătălin Tolontan. El susține că ceva s-a schimbat. Da, după seria de investigații din sistemul medical au urmat măririle de salarii, dublarea lor, în cazul cadrelor medicale. Dar mentalitatea, sistemul au rămas aceleași. Total defect. În ceea ce privește infecțiile nosocomiale lucrurile s-au înrăutățit. De la declanșarea pandemiei nu au mai fost raportate deloc infecțiile nosocomiale. Medicii continuă să le ascundă atât publicului, dar, și mai rău, pacienților și aparținătorilor. Nu le recunosc nici lor, anulându-le astfel șansa găsirii unei soluții pentru salvarea lor. Dacă investigațiile noastre au schimbat ceva? Da. Faptul că publicul este mai bine informat despre cum și cât poate sistemul medical să-l ajute. Înainte, puțini oameni știau ce înseamnă o infecție nosocomială. Acum nu cred că mai sună ca un termen medical greu de tradus sau înțeles!
În 2021 se împlinesc 6 ani de la tragedia din Colectiv și numai de la începutul anului au avut loc trei incendii de proporții în spitale…
Dezastre unde autoritățile pasează vina sau pur și simplu nu și-o asumă. Suntem oare condamnați să retrăim trecutul, fără să fi învățat din propriile greșeli? După tragedia de la Colectiv am aflat că, dacă te salvezi dintr-un incediu, ai toate șansele să fii omorât de mizeria din spitale. După 6 ani și cele trei incendii din spitalele COVID din România, am aflat că ai toate șansele să mori ars de viu chiar în spital. Groaznic, dar aceasta este adevărul.
Ce-ar însemna pentru tine și pentru toți cei implicați în documentarul „Colectiv să auziți, în seara Oscarurilor… And the Oscar goes to… „Colectiv?
Munca noastră rămâne aceeași.
Urmărește-ne pe 
